Viata, deocamdata – Romania, te iubesc

Asculta acest articol

Un postac (cosmacpan pe cafeneaua.com), ne spune si ne explica de ce iubeste Romania. Sa recunoastem ca astfel de pareri sunt (din pacate) tot mai rare. La moda sunt injuriile la adresa celor care conduc Romania. De aici pana la terfelirea tarii nu mai e niciun obstacol, pentru ca nu se mai face diferenta dintre tara si conducatorii ei efemeri. Pledoaria care urmeaza mi se pare de bun simt, legitima si necesara. Sunt convins ca multi vor stramba din nas si, cine stie, ne vor si injura. Asta e. Nu, nu incerc nimic. Este dezvinovatirea unui vicios, a unui impatimit in iubire. Poate ca suferinta este o punte de legatura. Sa iubesti, sa oferi fara sa ceri nimic in schimb. Nu, nu dezinteresat si nici altruist, sa iubesti pur si simplu. Asa cum respiri. Romania este si ea o femeie. Cu bunele si cu relele ei. In ochii ei, ai sa afli suferinta si bucurie, bucuria suferintei. Nu si-a propus nimic altceva decat sa vietuiasca. A stat acolo unde i-a fost locul, nici in mijlocul fruntii ca paduchele, nici in vatra amestecata cu cenusa (cu toate ca cenusii i-au fost si amintirile si privirile). A fost violata, a fost posedata, a fost terfelita, aruncata la marginea comunitatii, improscata cu noroi, cu vorbe grele, cu mizerii, cu inchisori, cu pumni in gura. Le-a suportat inghitindu-si amarul. :tia ca suferinta este un dat nu o virtute. Ea nu a fost virtuoasa, a fost doar traitoare. A rezistat. De fiecare data cand credea ca poate visa (atata drept ii mai ramasese) veneau vremuri tulburi si maturau totul in cale. Romania nu are strazi asfaltate. Romania nu are multe, pentru ca din multul si din preaplinul ei se benchetuieste pe oriunde. Romania este murdara, urduroasa, necuratata, nepieptanata, o rusine, o zdreanta. Daca este asa e pentru ca i s-a luat totul. I s-a luat oglinda, i s-a luat pieptenele, i s-a luat apa, i s-a luat aerul. De cele mai multe ori lucrurile ei saracacioase au fost luate si abia pe strazile cele mari si frumoase au fost azvarlite pe un colt de trotuar. Cine sa aiba timp sa le priveasca? Cine sa le cumpere? Romania nu are nimic. Nici macar demnitate. Gresit. Ea stie sa sufere in tacere. Se pravaleste in sine si plange. Chiar si asa ea iubeste. Nu si-a dorit sa fie saraca, nu si-a dorit sa fie singura, abandonata, uitata. Dar ce poate face? Nu prea multe. Din pacate, nici cei ai ei nu prea si-o mai doresc. Unii chiar o urasc. Romania manelista. Ea nu a fost asa, ea stia sa doineasca, sa cante la nunti si la botez, stia sa boceasca atunci cand ii murea cineva drag. Romania este normala, numai ca i se baga pe gat nimicuri. Ii vine sa vomite. Si vomita, dar pe tacute, fara sa icneasca prea tare. Nu vrea sa deranjeze. Frunzele ei cantau, pasarile cantau ca peste tot. Solzii cantau si ei facand valul sa se increteasca. Romania de cacat. Nu, ea niciodata nu a zacut prin santuri, asteptand s-o spele ploile. Ea niciodata nu si-a ascuns fata in spatele zidurilor si portilor de cetate. Ea a fost deschisa, a imbratisat pe oricine cu drag. Singurele vicii pe care si le recunoaste au fost rabdarea (si a rabdat multe) si dragostea – a iubit fara de masura. Romania peturilor si a gunoaielor. Romania a fost bagata cu de-a sila in hora consumismului. “Omul nou”, omul care isi pierduse totul (incepand cu parintii, cu trecutul, cu radacinile, cu obiceiurile, cu iubirea de sine si de aproapele) era si el aruncat de pe o zi pe alta. Si pentru ca ii era greu, arunca in jur tot ceea ce-i prisosea lui, scarba, uitarea si mizeria, jegul. O voce venita de departe spune si ea cu durere “nu te intreba ce face tara pentru tine, intreaba-te ce poti face tu pentru tara…”. Si a plecat. Romania nu cearta si nu cere socoteala. Ea asteapta. Ea stie ca odata si odata, va fi si ea iubita pentru ceea ce este. Ea stie ca se va gasi cineva si pentru ea care sa-i aduca apa si sapun la pat, care s-o ajute sa se spele, sa se ridice si incet, cu spaima sa-si arata fata in curte. Sa-si ia locul care este al ei. Toti cei care au balacarit-o ori au plecat ori vor lasa capetele plecate. Ea stie sa fie femeie. Si o femeie iarta multe. Si plange mult. Munceste mult. Sufera mult. Romania asteapta. Chiar daca oamenii nu mai au rabdare, chiar daca si ei se opresc si ridica piatra. Ea tace. Si asteapta. E datoria ei sa-i iubeasca pe toti fara de masura. A fost si o sa fie terfelita, ei nu-i pasa. Ea asteapta. Ea stie doar un singur lucru: toate se surpa, totul se pravale, IUBIREA ramane. Si ea stie sa astepte. Totul se cerne: si lacrimile, si troienele, si necazrile, si bucuriile. Ea asteapta. Pe banca de la poarta. Nu, nu sta cu mainile in san. Dar asteapta in felul ei. Romania, te iubesc. Te iubesc pentru ca nici eu nu sunt mai breaz. Sunt asemeni tie. Ce conteaza daca sunt singur. Nu-i nimic. O sa stam amandoi la poarta. O sa asteptam. O sa iubim. Si o sa rabdam impreuna. O sa ne privim ochi in ochi. O sa ne spunem povesti. Si timpul o sa se toarca. Noaptea o sa ne strangem unul in altul sa ne mai incalzim cu putinul sufletelor noastre. O sa asteptam. Or sa treaca toate frigurile, toate convulsiile. Or sa iasa slabiti, or sa se miste mai greu. Dar cum spui tu: cu rabdarea trecem marea. Daca ar fi sa fie, ti-ai pune toata marea asta pe tine. Sa te cureti odata pentru totdeauna. Dar nu-i timpul. Marea isi are treburile ei. Romania te iubesc. Asa spune marea. :i o cred. Romania te iubesc. Asa spune si Dunarea care stie mai multe decat mine, ca doar vine de departe. Romania te iubesc. Asa soptesc si copacii atatia cati au mai ramas. Romania te iubesc. Asa spune cerul. Si-l cred pentru ca el este mare si ne acopera pe toti, fara partinire. Romanie te iubesc, spune insusi timpul. Si-l cred ca el stie ce spune. Romania te iubesc! Cu toate lacrimile tale. Cu toti saracii tai. Cu toti copiii tai abandonati. Si daca nu pot sa fac mai mult, macar sa stii ca te iubesc. Daca esti urata este pentru ca si oamenii ti-au fost deformati, uratiti, striviti ca sa intre in noile forme. Daca esti meschina si jalnica si josnica este pentru ca ei, te-au vrut asa. Te-au lasat sa cauti in gunoaie cojile lor uscate. Te-au umplut cu scarnaviile si mizeriile lor. Nu suportau sa te vada altfel decat ei. Se spune ca  “Acceptam mediocritatea atata timp cat suntem parte din ea.” Te-au vrut asemeni lor, mediocra, spelba, inculta, incolora, inodora. Se simteau bine cand puteau injosi. Iar tu ii iubeai si inca ii mai iubesti. Esti vicioasa pana in adancurile sufletului. Iubirea si rabdarea sunt viciile tale. Te iubesc asa cum esti, vicioasa. Te iubesc cu toate indurarile si rabdarile tale care nu stiu ce-i ala capat. Te iubesc cu toata iubirea ta. Romania te iubesc. Dar tu nu esti urata. Urata este doar oglinda in care se oglindesc ei. Tu nu esti meschina. Meschin, scorojit si intrat la apa cea plina de laturi le este sufletul. In micimea lor ei nici nu mai baga de seama ca nu se inalta nici pana la genunchiul broastei. :i de acolo din orbirea lor, nu mai vad nimic in jur. Si daca nu vad cred ca nici nu exista altceva. Nu concep ca mai poate exista si altceva. Ceva frumos, ceva pur, ceva curat asa cum este iubirea ta. Romania te iubesc, asa sfartecata cum te-au lasat sa crapi. Numai ca tu te ridici din tarana, iti scuturi durerile, iti pui palma streasina si astepti. Ochii tai sunt izvoare de iubire. Rasuflarea ta, dospeste dulceata chemarii.