Zilele Muzicale Sătmărene au oferit reîntâlniri aşteptate de public

Asculta acest articol

Ediţia cu numărul 36 a Zilelor Muzicale Sătmărene a dat prilejul unor revederi ale publicului sătmărean cu artişti îndrăgiţi de acesta, fie că mai de demult sau abia de anul trecut. Programul săptămânii pe care o încheiem a fost – şi încă este – extrem de divers. Iar sala Filarmonicii a fost populată mai mult ca de obicei în serile de marţi şi joi.

Marţi sătmărenii amatori de muzică bună – şi nu în mod explicit şi exclusiv simfonică – s-au reîntâlnit cu cei patru muzicieni membri ai renumitului Budapest Saxophone Quartet, iar concertul simfonic de joi a fost dirijat de Shinya Ozaki, veche cunoştinţă a publicului, şi a avut-o solistă pe îndrăgita pianistă Lavinia Ardelean, căsătorită Dragoş.

De la Bach la Mike Curtis, pe clapele saxofonului

Budapest Saxophone Quartet înseamnă în 2013 Szepesi Bence (saxofon sopran), Puskas Levente (saxofon alto), Toszegi Bernat (saxofon tenor), Horvath Marcell (saxofon bariton). Formaţia are 10 ani de existenţă şi peste 12 albume, de la bun început propunându-şi să demonstreze că saxofonul este un instrument complet şi nu depinde de clişeul care îl asociază în mintea spectatorului obişnuit cu muzica de jazz.

Aşa se face că, dacă anul trecut au fost mai aproape de acel gen în prestaţia lor alături de orchestra Filarmonicii “Dinu Lipatti” dirijată de Franz Lamprecht, cei patru au abordat acum o ţinută serioasă, şi-au demonstrat pregătirea academică muzicală obţinută la şcoli redutabile – Academia “Franz Liszt” din Budapesta şi Conservatorul Superior din Paris – şi au purtat numeroşii spectatori într-un periplu sonor pornit din vremea lui Bach şi Haendel şi încheiat, cum era şi firesc, în cele două bisuri, în stil ragtime şi big band.

Poate nu a fost cea mai gustată de public, dar seria de partite scrise de Bach pe o temă de coral lutheran a servit cel mai bine propagandei pentru versatilitatea saxofonului. Cei patru muzicieni au izbutit să simuleze cu o acurateţe uimitoare sonoritatea unei orgi de biserică mare. La fel cum au ţinut loc cu brio unei orchestre simfonice în savurosul potpuriu din operele lui Rossini, poate cel mai aplaudat moment al serii. Au funcţionat pe post de taraf de lăutari, au cântat un concert de Vivaldi, au explorat muzica lui Bela Bartok şi s-au aventurat în prelucrările semnate de Mike Curtis. De fiecare dată, bucata muzicală era prefaţată de o prezentare făcută de “saxofonul întâi”, Szepesi Bence.

De data asta băieţii nu au adus CD-uri, care anul trecut s-au vândut ca pâinea caldă, dar succesul concertului lor garantează probabil că îi vom mai vedea la Satu Mare în anii care vin.

“Şeherazada” – dragoste cu năbădăi, pentru orchestră mare

Dirijorul japonez Shinya Ozaki pare decis să iasă din clişeele cu care ne-a obişnuit în ultimii ani şi să vină cu lucrări noi. Acum câteva săptămâni a deschis stagiunea cu Simfonia I de Kurt Atterberg, iar joi a deschis concertul cu o nouă primă audiţie: “Melancolie” pentru orchestră de coarde, o mică meditaţie semnată de Eduard Napravnik, cel care a fost dirijorul exponenţial al epocii de aur a muzicii ruse, fiind un bun prieten al lui Piotr Ilici Ceaikovski, care i-a dedicat opera “Fecioara din Orleans”. De numele lui Napravnik se leagă succesul Simfoniei a VI-a, “Patetica”, pe care dirijorul născut în Cehia a interpretat-o la Petersburg puţin după moartea lui Ceaikovski, într-un concert intrat în istorie. “Melancolie” s-a dovedit o piesă de fineţe, lucrată discret şi interpretată frumos de cordarii orchestrei sătmărene.

După o pauză mai lungă decât era cazul (pianul putea fi instalat înaintea concertului, cum se şi întâmplă de multe ori), a urmat Concertul în do minor KV 491 de Mozart având-o pe Lavinia Ardelean ca solistă. Am asistat la o interpretare romantică, fină, timidă parcă, a partiturii mozartiene, pianul fiind adesea dominat de orchestră în derularea concertului. Tensiunea tonalităţii minore s-a resimţit din plin, cu rare momente de seninătate în Larghetto (care e în Mi bemol major). Grija pentru o execuţie curată a primat în faţa bravurii solistice, iar Lavinia a primit la final, uşurată şi zâmbitoare, aplauzele şi florile publicului, foarte numeros (s-au adus şi scaune suplimentare).

Povestea de dragoste cu năbădăi dintre sultanul Şahriar şi Şeherazada lui a avut parte, după pauză, de o interpretare ireproşabilă, şefii de partidă fiind remarcaţi cu toţii, individual, de dirijor. O capodoperă de orchestraţie, foarte colorată şi ritmată, suita lui Rimski-Korsakov a avut în Vlad Răceu un solist sensibil şi migălos, excelent în pasajele pline de senzualitate care o evocă pe celebra povestitoare a “Nopţilor arabe”. A fost unul din acele momente care face publicul să se îndrăgostească din nou de orchestra sa, precum sultanul de frumoasa şi isteaţa lui soţie. O delectare.