Sfantul Elefterie – martir (sec. II)

Asculta acest articol

Biserica Romano-Catolica il comemoreaza pe Sfantul Elefterie in ziua de 18 aprilie. El era din cetatea Romei. De mic a ramas orfan de tata si a fost crescut numai de mama sa Antia, care fusese invatata credinta crestina de Sfantul Apostol Pavel.

Copilul a fost dus de mama lui la episcopul Anichit si a invatat de la el Sfintele Scripturi. Anichit l-a randuit in ceata clericilor; cand a fost in varsta de 15 ani l-a hirotonit diacon, la 18 ani preot, iar cand a ajuns de 20 de ani a fost facut episcop al Iliricului. Pentru ca invata si propovaduia pe Hristos a atras pe multi la credinta; de aceea imparatul Adrian a trimis de l-a adus la el.

Dus inaintea lui, sfantul a marturisit ca Hristos este Dumnezeul tuturor. La porunca imparatului a fost supus la chinuri pe care le-a indurat cu seninatate. Sfatuit de prefectul Coremon, imparatul a facut un cuptor, care avea tepuse ascutite, de o parte si de alta.

La rugaciunea sfantului catre Dumnezeu, Coremon, umplandu-se de Duh Sfant a intrat el intai in cuptor si a marturisit ca Hristos este Dumnezeu. Din cuptor a iesit nevatamat si i s-a taiat capul. A fost aruncat si Sfantul Elefterie in cuptor; dar s-a stins focul si a iesit sanatos.

Apoi a fost legat intr-un car tras de cai salbatici. Dezlegat de ingeri, sfantul a fost dus intr-un munte inalt, unde traia cu animalele salbatice; aceste fiare se imblanzeau cand sfantul le vorbea cuvintele lui Dumnezeu. imparatul a trimis ostasi ca sa-l prinda; dar sfantul i-a indrumat la Hristos si i-a botezat. Odata cu ei au mai crezut in Hristos si altii ca la cinci sute.

Episcop de Iliricum, impreuna cu mama sa Anthia, dupa ce au fost supusi la multe cazne pentru ca au refuzat sa renunte la credinta lor fata de Cristos, au fost omorati prin strangulare, in orasul Mesina, din Sicilia (Italia), pe timpul imparatului roman Adrian (117-138).

Ar fi gresit sa ne gandim ca sfintii matiri au ales moartea din dispret fata de viata. Dimpotriva, ei au dovedit cel mai mare respect fata de viata, considerand ca singura divinitatea are dreptul sa dispuna de viata omului; omul, fie el si imparatul Romei, nu are putere decat sa pastreze frumusetea vietii proprii, daruita lui de Dumnezeu, sau sa-si pateze aceasta frumusete; iar sfintii martiri au voit sa se intoarca in vesnicie cu frumusetea pe care o da vietii dragostea de adevar, de viata si de oameni.