Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859)

Asculta acest articol

Cunoscut şi iubit sub numele de «Parohul de Ars», loan Maria Vianney este unul dintre acei oameni cărora li se pot aplica întocmai cuvintele Sfintei Scripturi: «Dumnezeu a ales pe cei mai neînsemnaţi pentru a face de ruşine pe cei mari».

S-a născut la Dardilly, aproape de Lyon, în anul 1786, într-o familie de agricultori; copilăria şi tinereţea le petrece lucrând pământul, păstorind oile şi vitele. La vârsta de 17 ani îşi exprimă dorinţa de a deveni preot, dar a trebuit să aştepte doi ani până ce tatăl i-a dat permisiunea. Între timp, parohul din Ecully, de care aparţine cătunul natal al lui loan Vienney, îl ia alături de el şi începe să-l introducă în studiile seminariale la o vârsta când alţii le terminaseră.

Peste Biserica şi credincioşii Franţei trecuseră valurile Revoluţiei, iar acum apăsa mâna grea a împăratului Napoleon. În anul 1809 este chemat la recrutare, dar el, nehotărât şi dezorientat, procedează în aşa fel încât este declarat dezertor şi urmărit. Un an de zile a stat ascuns la o familie din Noes, până când s-a dat o amnistie şi asfel a părăsit fără frică ascunzişul şi a intrat în seminarul mic de la Verrieres, apoi a trecut la seminarul mare din Lyon. Simţea o imensă dificultate în a citi şi a învăţa o pagină de filozofie sau de teologie, pentru aceasta a fost eliminat din institut, dar la recomandările şi insistenţele parohului de Ecully, abatele Baliey, este reprimit; profesorii însă renunţă să-i mai pună întrebări.

Când a dat ultimele examene şi s-a constatat încă o dată progresul modest pe care îl făcuse, unul dintre profesori s-a adresat Episcopului spunându-i: «Păcat!… omul acesta este un model de pietate», «Model de pietate? exclamă prelatul. Atunci eu îl primesc şi Dumnezeu va face restul». În anul 1815 este sfinţit preot, la vîrsta de 29 de ani, dar nu i se dă dreptul de a spovedi, considerându-l inapt să aprecieze situaţia conştiinţelor penitenţilor. Cine şi-ar fi imaginat atunci că loan Vianney va deveni unul dintre cei mai renumiţi duhovnici din istoria Bisericii ?

După o «ucenicie» de trei ani pe lângă parohul Balley, care are meritul de a fi întrezărit în «idiotul iluminat» mugurii sfinţeniei, este trimis la Ars, un sat mic din ţinutul Dombes, mai întâi ca vicar capelan şi apoi ca paroh. Ars număra atunci 230 de locuitori, care locuiau în case acoperite cu paie; singurele locuri de întâlnire şi distracţie erau patru cârciumi cu respectivele terase de dans. Încă din primele zile, tânărul paroh începe să tune din amvon împotriva lor, cu o severitate ce ar fi putut să îndepărteze de el sufletele sătenilor.

Dar s-a întîmplat contrariul, după zece ani, Ars era complet transformat: cârciumile erau goale, biserica era plină, deoarece severitatea parohului nu era niciodată lipsită de o incontestabilă bunătate şi ingeniozitate. Avea numai haina pe care o purta pe el, dar era în stare să se lipsească de ea, de încălţăminte şi de ciorapi dacă întâlnea pe stradă vreun calic, cu care schimba până şi pantalonii, furişându-se în spatele unui gard, dacă ai săracului erau mai prăpădiţi.

Timp de 42 de ani a dus o existenţă stranie şi sfântă. Se scula dimineaţă, îşi făcea rugăciunile, celebra sfântă liturghie, spovedea, preda învăţătura creştină, spovedea iarăşi până noaptea târziu, dacă era cazul, se hrănea, un timp numai cu cartofi fierţi şi plăcintele numite «înşeală foamea». Mulţimile au început să se îndrepte spre el. Neliniştit de această vâlvă, el a voit să fugă la mănăstire, dar credincioşii au alergat după el şi l-au adus înapoi. A înfiinţat şi a organizat în Ars o mică şcoală şi un orfelinat. Când a fost numit canonic, a vândut uniforma trimisă şi a dat săracilor banii; când Napoleon al III-lea i-a conferit Crucea Legiunii de onoare, a mulţumit, dar a refuzat-o pentru a nu se cheltui suma cerută pentru ridicarea ei.

Cea mai mare parte din viaţa lui şi-a petrecut-o ascultând spovezile miilor de credincioşi care i se adresau omului căruia cu aproape patruzeci de ani în urmă i se interzisese de a spovedi; în împlinirea acestei activităţi a arătat deseori că avea un dar neobişnuit de a pătrunde secretele inimilor. La picioarele lui au îngenunchiat oameni veniţi din toate colţurile Franţei, din toate treptele sociale şi de toate nivelele intelectuale. Marele predicator Lacordaire a considerat un mare favor de la Dumnezeu faptul că a avut posibilitatea să se spovedească la părintele Vianney şi să-i asculte predica.

Un avocat venit din Paris, când s-a întors acasă şi a fost întrebat ce a văzut la Ars, a răspuns : «Pe Dumnezeu într-un om». La vîrsta de 73 de ani, în ziua de 4 august 1859, şi-a încheiat viaţa pămîntească dăruită lui Dumnezeu, îndată după moartea lui, biserica şi casa parohială unde a slujit au devenit loc de pelerinaj. În 1925, papa Pius al Xl-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare şi l-a proclamat «patron al clerului».

La una din lecţiile sale de catehism, Sfântul loan Maria Vianney, spunea: «Datoria omului şi cea mai frumoasă activitate a lui este să se roage şi să iubească. Dacă voi vă rugaţi şi iubiţi pe Dumnezeu şi pe oameni, iată, aceasta este fericirea omului pe pământ».

(Vieţile Sfinţilor)