Sfântul Francisc Borgia (1510-1572)

Asculta acest articol

Familia Borgia, una dintre familiile mari ale Spaniei secolului al XVI-lea, a dat Romei pe Papa Alexandru al VI-lea (1431-1503), care, împreună cu Cezar Borgia şi sora lui Lucreţia, au lăsat o amintire tristă în viaţa şi istoria Bisericii lui Cristos. Un strănepot al lui Alexandru al VI-lea, Francisc, avea să repare onoarea familei şi să contribuie la acţiunea de renovare a vieţii creştine, iniţiată de către Sfântul Ignaţiu de Loyola, un alt fiu strălucit al Spaniei.

Francisc Borgia s-a născut la Gandia, lângă Valencia, în ziua de 28 octombrie 1510. Tatăl său, duce de Gandia, dorind ca fiul să urmeze calea onorurilor, îl introduce la curtea imperială a lui Carol al V-lea, unde, datorită calităţilor sale excepţionale, primeşte titlul de marchiz; în această calitate, trecând odată prin oraşul Alcala, a întâlnit un om îmbrăcat sărăcăcios, pe care ofiţeri ai Inchiziţiei îl duceau la închisoare; impresionat de atitudinea calmă şi demnă a celui arestat, s-a oprit şi s-a interesat de soarta lui; nefericitul arestat nu era altul decât Ignaţiu de Loyola, viitorul întemeietor al Societăţii lui Isus, în care însuşi Francisc avea să fie primit.

De fapt, deşi înconjurat de onoruri şi comodităţi, Francisc se apropia deseori de sfintele sacramente şi nutrea o devoţiune adâncă faţă de Preacurata Fecioară Maria.

La vârsta de nouăsprezece ani s-a căsătorit cu o tânără portugheză, Eleonora de Castro, domnişoară de onoare la curtea împărătesei Isabela. Din căsnicia lor se vor naşte opt copii. Tânărul marchiz a urmat pe Carol al V-lea într-o expediţie militară nefericită, în urma căreia s-a îmbolnăvit şi pentru un timp a fost nevoit să renunţe la unele activităţi; în schimb s-a dedicat mai mult vieţii sufleteşti, a cultivat dragostea pentru muzică, scriind diferite compoziţii pentru orgă şi chiar o Liturghie, “Missa sine nomine”, şi a luat hotărârea de a se spovedi în fiecare lună, lucru nespus de rar în acea vreme.

La 1 mai 1539, în timpul petrecerilor anuale, prilejuite de adunarea Cortesurilor (Parlament), regina Isabela moare în mod cu totul neaşteptat. Conform tradiţiei, sicriul cu trupul neînsufleţit a fost dus de la Toledo la Granada, spre a fi înmormântat în cavoul regilor. Francisc a făcut parte din escorta care la 16 mai a intrat pe porţile oraşului Toledo aducând rămăşiţele pământeşti ale împărătesei. După oficierea serviciului religios, sicriul a fost coborât în cavou şi garda de onoare, în care se afla şi Francisc, a avut datoria să privească încă odată în sicriu, pentru a depune jurământul că într-adevăr el conţinea trupul defunctei împărătese.

La vederea urmelor lăsate de aripa morţii asupra frumuseţii omeneşti, Francisc a fost atât de mişcat încât şi-a propus în adâncul sufletului “să nu slujească mai mult unui stăpân care poate să moară”. A doua zi se întâlneşte la Toledo cu fericitul Ioan de Avila, care îi dă aceste sfaturi: “luptă împotriva ambiţiei, a invidiei, a gustului pentru plăceri”. Dar, împotriva voinţei lui, în acelaşi an este ales vicerege al Cataloniei, funcţie pe care timp de patru ani o îndeplineşte cu rezultate deosebite pentru prosperitatea materială şi spirituală a regiunii.

O întâlnire cu Sfântul Petru de Alcantara la Barcelona îl determină să reflecteze mai adânc asupra chemării lui la o viaţă şi o activitate dăruite cu totul lui Dumnezeu. După ce în 1546 soţia a murit, Francisc urmează exerciţiile spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola şi la 1 iunie a aceluiaşi an face legământul de castitate, de ascultare şi de a intra în Societatea lui Isus. Cu toate că nu era preot, în anul 1550, a fost primit în Ordinul Iezuit după ce a renunţat la ducatul de Gandia, şi Sfântul Ignaţiu personal a obţinut permisiunea specială din partea Sf. Părinte Papa. La 26 mai 1551 va celebra prima Sfântă Liturghie.

Închizându-i-se porţile pentru onorurile şi titlurile lumeşti, i s-au deschis cele ale demnităţilor bisericeşti. Îndată după sfinţirea ca preot, împăratul Carol al V-lea l-a propus pentru demnitatea de Cardinal, dar el a refuzat cu hotărâre, şi pentru ca renunţarea să fie fără apel, a făcut legământul voturilor simple ale Societăţii lui Isus, dintre care unul opreşte în mod expres acceptarea oricărei demnităţi bisericeşti.

Cu toată dorinţa lui de a rămâne umil şi neştiut, nu i-a fost cu putinţă să refuze misiunile ce i s-au încredinţat în cadrul ordinului din care făcea parte. La zece ani după moartea Sfântului Ignaţiu, a fost ales superior general al iezuiţilor, însărcinare ce a îndeplinit-o până la sfârşitul vieţii, în noaptea de 30 septembrie 1572.

Francisc s-a dovedit un neobosit şi excepţional organizator al vieţii spirituale, intelectuale şi misionare a tânărului ordin al Societăţii lui Isus; el este fondatorul primului colegiu iezuit, după care a întemeiat altele douăzeci, numai în Spania. Cu toate obositoarele călătorii pe care a trebuit să le facă, el a găsit timp şi pentru redactarea unor tratate de viaţă spirituală, adevărate izvoare de evlavie către Isus din Sfântă Euharistie şi către Preacurata Fecioară Maria. Deşi era grav bolnav, cu două zile înainte de a muri a voit să viziteze sanctuarul Maicii Domnului de la Loretto.

În urma săvârşirii mai multor minuni, prin invocarea mijlocirii sale, Francisc Borgia a fost beatificat în anul 1624, iar în 1671 a fost ridicat la cinstea sfintelor altare. Trupul său, păstrat în biserica părinţilor iezuiţi din Madrid, a fost carbonizat într-un incendiu din luna mai 1931. Sfântul Francisc Borgia a implinit cuvintele psalmistului: “Am ales să stau la pragul casei Dumnezeului meu, mai degrabă decât să locuiesc în corturile celor păcătoşi” (Ps. 83, 11).

(Vieţile Sfinţilor)