Drumuri culturale olteneşti, acasă la Nea Mărin şi Cetatea lui Dinescu

Asculta acest articol

În acest an Oltenia a întâmpinat Paştile cu ploaie măruntă şi o Dunăre mohorâtă. Din Miercurea Mare de la Cazanele Dunării până la Olt a plouat aproape întruna, primele raze de soare apărând abia sâmbătă, pe când în casele ţăranilor se făceau ultimele pregătiri de sărbătoare.

Dar din ziua Învierii soarele a revenit la putere, iar călătoriile au putut reîncepe în condiţii bune. Profitând de prezenţa noastră acolo, am dorit să vedem două locuri legate de istoria culturală recentă a Olteniei sudice. Pornind de la Basarabi, un sat renumit pentru artefactele preistorice care au definit o cultură a epocii fierului, loc ce aparţine Calafatului, oraşul unde a început războiul independenţei regatului României, ne-am îndreptat spre două dintre atracţiile zonei în materie de turism cultural: Portul Cetate, aflat în îngrijirea poetului Mircea Dinescu, mândru proprietar al unui loc cu totul aparte, şi Băileşti, unde a crescut fenomenalul Amza Pellea, a cărui memorie e păstrată cu mult drag în casa părintească, “acasă la Nea Mărin”, cum spun atât localnicii, cât şi turiştii.

Altarul unui actor

Casa memorială Amza Pellea a fost inaugurată la Băilești în august 2008, an în care s-au comemorat 25 de ani de la moartea actorului, dar şi 100 de ani de la naşterea edificiului, după cum se poate citi pe fronton. La Băileşti ajungi pe o şosea vălurită, iar casa nu e tocmai în centru, ci oarecum ferită, discretă.

Zona care se vizitează nu este foarte mare, cuprinzând două camere (dormitor și birou) și un hol. În fiecare încăpere sunt fotografii, tablouri, diplome și obiecte care amintesc de Nea Mărin. Intrarea e străjuită de o stea în genul celor din Aleile celebrităţilor, în stânga te întâmpină un bust sever al actorului, iar în faţă a fost amenajat un adevărat altar, chiar ornat cu candele şi înconjurat de mărturii fotografice şi biografice ale unei cariere fascinante.

Dormitorul a fost amenajat în stil ţărănesc, pe lada de zestre aşteaptă celebra cămaşă albă cu care Nea Mărin era îmbrăcat aproape mereu în apariţiile sale, iar patul bătrânesc şi ambianţa rustică te duc cu gândul în lumea satului oltean căruia Amza Pellea i-a dat o nouă viaţă în sufletul naţiunii.

Dacă petreci mai mult timp printre olteni realizezi că Nea Mărin e un distilat – de zaibăr, pasă-mi-te! – al unui etos în care totul, bun sau rău, e amplificat şi trăit la mare intensitate. Biroul are o distincţie aristocratică, iar ilustraţia aduce în minte cele mai importante personaje întrupate de actor. Obiecte de recuzită, discuri, distincţii întregesc impresia de templu. Amza a devenit un personaj mitic, iar familia lui se pricepe să-i întreţină mistica. Foarte puţini actori din lume au parte de un asemenea destin.

Portul vegheat de îngeri

Dinspre Calafat, ca să ajungi la Cetate, treci prin Maglavit. Eventual faci o haltă la mănăstirea din luncă, mergi pe jos până la bătrâna salcie unde Petrache Lupu l-a întâlnit pe Dumnezeu în chip de moş, apoi mai faci vreo 20 de kilometri, cobori înspre Dunăre şi dincolo de lizieră te aşteaptă Portul.

Istoria portului se întinde încă din 1880, când aici funcţiona negoţul cu grâne. În 1945, portul a fost închis, iar barăcile au fost transformate în cazărmi pentru patrula de frontieră. Aflat într-o stare de continuă degradare după 1989, portul a fost redescoperit abia în 1997 de scriitorul Mircea Dinescu, care a cumpărat ruinele şi a deschis portul pentru cultură şi artă.

În prezent, portul găzduieşte nenumărate evenimente, workshop-uri şi ateliere de artă, iar de trei ani are loc Divanul degustătorilor de film şi artă culinară, un festival complet diferit faţă de orice alt eveniment din România. Timp de o săptămână, hambarele se umplu de expoziţii de artă, curţile de mese pline de bucate tradiţionale, de muzica lăutarilor şi de proiecţiile în aer liber.

Un detaliu artistic important care împodobeşte Portul Cetate este Înger Parc, un ansamblu sculptural pe faleza Dunării cu o istorie cel puţin interesantă. Mircea Dinescu a invitat şase sculptori din România, Bulgaria şi Serbia să creeze o serie de sculpturi cu temă angelică, o ripostă la ideea Guvernului de a crea Dracula Park în 2000. Şi, într-adevăr, locul are o linişte aparte, iar “Gara Fluvială“, sală de concerte, conferinţe, cinema, cu podea mozaicată şi terasă la Dunăre, sporeşte farmecul zonei.

Conacul boieresc, căsuţele de vacanţă, ideale pentru organizarea de tabere, mansarda cu vedere spre apă şi spre luncă, lacul de pescuit, toate au fost amenajate cu gust şi eleganţă. Iar despre deliciile culinare nu mai trebuie să spunem nimic, le laudă îndestul Dinescu de câte ori prinde ocazia.

Şi după ce te-ai îndestulat umblând, privind şi gustând, te aşezi pe un butuc şi contempli Dunărea cea lată şi generoasă, când repede, când agale, cu pădurile devenind linii subţiri în depărtare, trasate de pictorii celebri ce au iubit-o. Şi e bine. Şi rămâne un dor de a reveni, cândva, în aceste locuri pline de istorie şi talente de tot felul.