Oana Păcurar şi Nicolae Moldovan şi-au reunit viziunile în expoziţia “Identităţi – Insomnii cotidiene” deschisă la Baia Mare

Asculta acest articol

Miercuri, 10 februarie 2016, la Galeria de Artă UAPR din Baia Mare s-a deschis a zecea ediţie a expoziţiei anuale “Identităţi”, eveniment cu tradiţie în viaţa culturală băimăreană. În acest an tema expoziţiei a fost “Insomnii cotidiene”. Au expus pictoriţa sătmăreană Oana Mirabela Păcurar şi sculptorul bucureştean Nicolae Moldovan.

La vernisajul moderat de curatorul Gyori Csaba au luat cuvântul prof. univ. dr. Andrei Zlătescu, specialist în literatură comparată, antropologie culturală şi drepturile omului, cunoscutul poet clujean Ion Mureşan şi sculptorul Ioan Marchiş, directorul Direcţiei pentru Cultură a judeţului Maramureş.

Oana Păcurar revine la pictură

Pentru Oana Păcurar expoziţia deschisă la Baia Mare – care va fi itinerată mai apoi la Satu Mare şi Bucureşti – reprezintă revenirea publică la prima dragoste, pictura. A deprins această artă la Cluj-Napoca, absolvind Academia de Arte Vizuale în 2003.

După căteva expoziţii, inclusiv în Olanda şi Germania, s-a consacrat designului de interior şi restaurării, printre edificiile la care a lucrat numărându-se Hotelul Poesis, Castelul Karolyi din Carei, Complexul muzeal Ady Endre şi Casa memorială “Vasile Lucaciu” din Apa. În ultimul an Oana a curatoriat şi amenajat noua Expoziţie Permanentă Aurel Popp de la Muzeul de Artă din Satu Mare, iar acum s-a decis să revină în lumea artelor plastice şi în calitate de pictor.

Ea expune la Baia Mare şapte tablouri care pot fi privite ca un ciclu de meditaţii pe tema somnului, angoasei şi visării, având în centru o compoziţie mitică, amintind de legendarele Mume, o figură feminină ancestrală ieşind din teluric – dimensiune sugerată foarte viu prin cromatica tabloului – şi purtând în mâini o urnă, semn al deşertăciunii: “ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”.

Indiferent de sensul în care priveşti aceste lucrări, descoperi o călătorie a fiinţei umane, dinspre şi înspre “somnul cel de  moarte”, întrucât un tablou evocă apele Styxului, dădătoare de pace şi uitare, iar altul sugerează amestecarea individualităţilor într-o împreunare amorfă, de lut. De cealaltă parte a Mumei regăsim portrete feminine bântuite de emoţii intense, ogoite în cele din urmă în somnul viu  care întruchipează cealaltă extremă a spectrului tematic propus de Oana şi tratat în tuşe viguroase, pline de forţă expresivă, şi în culori tari, expansive.

Nicolae Moldovan şi sculpturile lui cu trăiri etanşe

În contrast cu festinul de culoare din picturile Oanei Păcurar, lucrările de sculptură expuse de Nicolae Moldovan trimit cu gândul la o trăire extrem de interiorizată, etanşă, o închidere în sine, într-o carcasă dură din care emoţiile răzbat doar accidental, prin mici spărturi sau găuri. O singură lucrare este mai extrovertă, prin contorsionarea şi frământarea la care este supus materialul. Altfel, tumultul emoţional care brăzdează partea picturală a acestei expoziţii este, în sculpturi, reprimat, încorsetat, închis sub o carapace sumbră, implacabilă, chiar în cazul în care culoarea este mai deschisă. Contrastul de tehnici şi mijloace expresive este unul foarte puternic: ceea ce în picturi este vâlvătaie, în sculpturi este foc mocnit în cuptoarele fiinţei.

Nicolae Moldovan s-a născut la Bucureşti în 1970 şi a absolvit Institutul “Nicolae Grigorescu” în 1998, cu specializarea Ceramică, domeniu în care a primit mai multe distincţii naţionale. Este membru al Academiei Internaţionale de Ceramică de la Geneva şi printre cei care au contribuit la deschiderea Galeriei “Galateea” din Bucureşti, spaţiu unde a deschis expoziţii personale în 2012 şi 2015. În străinătate a expus în Bulgaria, Germania, Coreea de Sud, Vietnam şi Danemarca.

Gyori Csaba: Ambii artişti sunt nişte cercetători

Vernisajul a fost deschis de Laura Ghinea, cea care conduce filiala Maramureş a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi care a vorbit despre istoria de un deceniu a expoziţiei “Identităţi”,  concepută şi curatoriată de sculptorul Gyori Csaba. După ce şi-a amintit, cu mult umor, de prima ediţie, intitulată “Sărutul”, acesta a vorbit despre artiştii care expun în ediţia 2016.

“Prima dată vreau să prezint invitaţii. Pe Nicolae Moldovan nu l-am putut aduce, pentru că la ora asta are vernisajul unei expoziţii de ceramică internaţională la Galeria Galateea din Bucureşti. Anul ăsta m-am gândit la “Insomnii cotidiene”. De fapt de la “Somnul” Oanei. Şi aveam de mult de gând să abordăm împreună, că am vrut să fie un dialog… oricum expoziţia va fi itinerată şi atunci poate vom reuşi să facem un dialog despre ce înseamnă predictibilitatea în ziua de astăzi, ce mai înseamnă siguranţa în societatea contemporană, de ce mai putem fi siguri şi ce mai poate fi o axă de care ne putem agăţa. Întotdeauna am avut în gând să implic şi artişti din alte domenii, cum sunt scriitorii, şi acum am reuşit să aduc scriitori lângă noi, pe care o să-i rog să îşi exprime gândurile despre această temă.

Pentru aceste “Insomnii” m-am gândit la Oana Păcurar şi la Nicolae Moldovan. Pe Oana Păcurar de mult voiam să o scot din atelier. Îi cunosc lucrările. Destul de greu am reuşit, dar mă bucur acum că s-a întâmplat acest lucru, pentru că împreună cu Nicolae Moldovan sunt două firi care înseamnă exact aceste insomnii. Căutările pe care le poţi intui în lucrările lor, acea luptă şi acel travaliu în atelier, în farmacia proprie, acolo unde lucrează.

Oana, care e foarte introvertă în viaţa socială, nu cred să spună niciun cuvânt acuma, uite ce exuberanţă în lucru! Nicolae, care e un bucureştean şi vorbeşte mult, uite cât e de minimalist în forme! Pe mine asta m-a atras: amândoi sunt nişte cercetători – Oana în pictură, Nicolae în aşa-zisa ceramică, deja sculptură. Aici era marea provocare a decorativilor – să se rupă de decorativism şi să ajungă să fie forme, să fie mai mult decât o pată de culoare, să şi spună ceva, să aibă concept.

Nu sunt critic de artă, e foarte subiectiv ce v-am spus eu… şi dacă am fi avut un critic de artă cred că ar fi fost mult mai subiectiv decât mine, pentru că arta e subiectivă. Nu poţi să fii complet, să descrii ceva, pentru că nu ştii ce a fost în sufletul acelui artist. Nici el nu mai ştie, după ani de zile, ce s-a întâmplat atunci când a enunţat o idee pe pânză, sau în formă.”

Andrei Zlătescu: Oana Păcurar este un pictor tragic

A luat apoi cuvântul prof. univ. dr. Andrei Zlătescu:

“Am hotărât să preiau eu rolul ciocănitorii de serviciu astă seară şi să ţin locul criticului acela antipatizat cu cioc, cu ochelari de baga şi foarte doct, vorbind din capul mesei, încercând totuşi să descriu aceşti doi artişti prin comparaţie. Eu sunt comparatist de meserie, aşa că nu mă pot abţine să recunosc contrastul, cel puţin aparent, între expresiile pe care le văd aicea pe simeze şi pe piedestale.

Să încep cu Oana Păcurar. Cred că este un pictor tragic. Este un pictor de moştenire a tradiţiei expresioniste – mă uit şi la Munch, mă uit şi la Kokoschka, mă gândeam o clipă la “Guernica” lui Picasso, nu neapărat din punctul de vedere al tematicii, cât al stării pe care “Guernica” o comunică picturii moderne şi contemporane. Şi la Guayasamin, un pictor ecuadorian poate puţin mai puţin cunoscut europenilor decât Picasso, dar care a crescut în tradiţia fauvilor europeni, încercând să esenţializeze şi să aducă într-un explicit tragic şi militant pictora colegilor lui mai bătrâni şi mai docţi, mai culturalişti, mai elitişti din Europa.

Ceea ce văd în a doua instanţă, în sculptura domnului Nicolae Moldovan, este o sculptură de tradiţie esenţialistă. Este un sculptor care poate fi imaginat ca un urmaş al lui Henry Moore. Există foarte multe elemente nu numai de minimalism, şi de esenţialism, un soi de lirică a bronzului şi a pietrei, dacă pot defini astfel formele acestea, care pe mine mă duc cu gândul la somn.

O filosofie a somnului şi insomniei

Haideţi să încercăm să definim somnul şi insomnia ca două polarităţi ale aceluiaşi tot pe care noi vrem să ni-l imaginăm ca fiind o formă viabilă şi contemporană a anxietăţilor noastre de zi cu zi, a anxietăţilor contemporane ale globalizării din care toţi – vrem, nu vrem – începem să facem parte. Şi vreau să vă aduc aminte tuturor de maxima lui Goya şi de titlul ciclului “Somnul raţiunii naşte monştri”, în care somnul este întotdeauna prezentat, pe drept sau pe nedrept, ca un opus al raţionalităţii. Ceea ce ştim noi este că raţiunea este raţiune de a fi atunci când se conjugă cu civismul fiinţării într-o lume în care expresiile converg cu mesajul.

Dacă noi, modernii, suntem incapabili să mai transmitem mesaje explicite, este pentru că lumea s-a rupt din baierele Sinelui, din baierele transcendenţei, odată cu revoluţiile tehnologice, dar forma noastră de insomnie devine echivalentă cu o nevoie ratată de comunicare pe care, nu-i aşa, ne-o împlinim pe Facebook, în mediul virtual, ne-o împlinim în tot felul de forme de comunicare sau de pseudo-comunicare la distanţă, în care încercăm să ne exorcizăm, cu sau fără succes. Sau să ne schimbăm măştile în mijlocul nopţii, atunci când altfel am fi cotropiţi de angoase şi de coşmaruri.

Pentru postmoderni coşmarul este lipsa veterei întâlniri cu Sinele şi este lipsa posibilităţii unui moment de respiro, unui moment de linişte – pe care l-aş defini ca o anxietate constructivă. Dacă modernitatea creşte, ea creşte în această anxietate, în care tocmai posibilitatea sau probabilitatea lipsei unui Dumnezeu ne obligă pe noi la un substitut în comunicare. Iar expresionismul modernismului este o formă, poate, de sinceritate paradoxală, în care ironia, tragismul şi anxietatea sunt un fel de negativ al fricii, sunt un mod de a exorciza o frică care nu se mai poate spune pe bune, nu se mai poate confesa şi nu se mai poate transmite altfel decât printr-un gest şocant.

Nu întotdeauna somnul şi insomnia au avut aceleaşi funcţiuni. Ştim că, de exemplu, Gilgamesh era insomniac, pentru că avea prea multă energie sexuală, putere de vânătoare şi dorinţă de împerechere. El era un întemeietor de civilizaţii şi era de neoprit în energia lui constructivă. Ştim de altfel că el, în insomnii, lupta cu monştrii, nu se lăsa asaltat de monştri, pentru că monştrii erau ceva exterior lui. Pe de altă parte ştim că în decursul erelor clasice – mă refer la antichitatea precreştină şi la vârstele medievale timpurii – întotdeauna somnul avea o componentă a liniştirii: dorm fiindcă merit somnul, dorm fiindcă mă pot împăca cu Dumnezeu şi cu mine însumi în rugăciune. Iar liniştea somnului este, dacă vreţi, nu un act volontar în a dormi, sau a mă droga cu somn, ci este un dar dumnezeiesc ce reprezintă împăcarea cu mine şi cu conştiinţa mea ca parte a unei lumi mult mai mari.

“Niciodată nu sunt singurul pictor al viselor mele”

În somn apar marile inspiraţii. Până la Descartes, un pionier al filosofiei iconoclaste, al raţionalismului modern, incluzându-l şi pe Newton, vorbim despre o istorie a visului iniţiatic, ceva ce nouă, modernilor, ne este cu desăvârşire antipatic. Nimic mai prostuţ în gestul sau în confesiunea unui scriitor sau unui artist modern decât să mă prezint un iniţiat, sau un autor de inspiraţii iniţiatice, atunci când publicul meu de aproape nu este unul de prieteni dragi.

Până la Descartes lucrurile astea se întâmplau pe şleau. Aşa cum ştim, visele lui Descartes sunt întotdeauna legate de descoperirile lui ulterioare. “Cogito ergo sum”, gândesc, gândesc raţional, nu visez, deci exist. Şi deşi raţionalitatea este opusă fantazării şi iluziei, imaginarului gol, imaginarul are o putere mult mai mare decât observaţia critică a realităţii. Tocmai de aceea avem nevoie de o metodologie critică în observaţie şi în estimarea realităţii, ceea ce este real trebuie întordeauna diferenţiat de ficţiunea imaginaţiei.

Şi totuşi Descartes, printre mulţi alţi filosofi premoderni, îşi descoperă aceste teorii în somn, visând. Visul lui Descartes este visul unui pepene uriaş care i se sparge în faţă. Deasupra focului este un pepene meteoritic, în care visul raţionalităţii se naşte în aceşti sâmburi de foc din vis. El se trezeşte şi dintr-o dată îşi vede, ca într-un film anticipativ, întreaga filosofie.

Tocmai această putere de anticipaţie a modernităţii este întotdeauna nefertilă şi cumva contraproductivă pentru arta visării pure. Arta visării pure nu anticipează. Faptul că eu pot să am presimţiri în vis, faptul că pot să anticipez o operă de artă ţin de o logică a oniricului în care eu îmi primesc inspiraţia. Niciodată nu devin autor al anticipaţiei şi al coşmarului zilei de mâine. Niciodată nu sunt singurul pictor al viselor mele. Şi de aici escapismul modernităţii, angoasa ei şi anxietatea unui mod de a fi care se luptă cu somnul, care încearcă să adoarmă cu o pastilă, încearcă să-şi cumpere somnul, în imposibilitatea de a imagina deschis şi a se mai lăsa inspirat sau păcălit de aşa-zisul demon al inspiraţiei, daimon.

Cred că, din punctul acesta de vedere, vorbim despre o expoziţie a doi artişti maturi, post-post-post-post-postmoderni, pentru care iluzia sinelui visător este deja denunţată. Ei nu mai visează cu ochii deschişi. Ei sunt nişte oameni care, dacă vreţi, îşi descriu negativul propriilor vise ca şi cum şi-ar radiografia traumele şi ar încerca să le conceptualizeze.

Ion Mureşan: Insomniile Oanei sunt tandre

A vorbit apoi, în stilul său foarte personal şi care l-a făcut atăt de îndrăgit, poetul Ion Mureşan:

“O să încep prin a felicita artiştii, pentru că de obicei uit să felicit pe ceilalţi şi după ce termin discursul (vai, ce frumos am vorbit!) mă felicit numai pe mine. Încep prin a-l felicita pe Gyori Csaba, care a avut conceptul acestei expoziţii, pe Oana Păcurar şi pe dl. Moldovan.

A vorbi despre insomnie… La Cluj este o cafenea, Insomnia. Insomnia eu nu o valorific, adică nu-mi plac insomniile. Eu am nopţi – ca şi Andrei, care e un specialist al insomniilor, păcat că n-a vorbit despre insomniile lui – sunt neproductive. Eu când nu dorm nu dorm! Dar nu lucrez, nimica. Şi îmi trec prin minte tot felul de tâmpenii, de bazaconii, ca şi artistei şi artistului.

E o stare foarte neplăcută, insomnia. Ion Barbu spunea “Căci, grei de-ngândurare, nămeţi mă năpădeau / cu ochi ce fură somnul din goluri şi îl beau”. Cineva îţi bea somnul. Îţi bea odihna. Şi tu rămâi cu “grei de-ngândurare nămeţi” pe cap. Perna-i un nămete, cearşafu-i un nămete de ninsoare şi cineva îţi bea somnul, îţi bea liniştea, îţi bea odihna.

Insomnia este o stare sterilă. După cum îngrijorarea noastră – că tot vin facturile, vine apa, vine canalul, vine electricitatea… nu au darul de a te linişti, sau să-ţi creeze o stare confortabilă. Ce stare confortabilă? Pe dracu! Insomnia cotidiană îţi creează insomnia nocturnă! Nu dormi noaptea, de griji mărunte. Şi soarele e luminos din pricini mărunte.

Să vorbesc despre tablourile pe care le-am văzut. Eu zic că e fericit cel care a dormit noaptea lângă Oana. Pentru că insomniile ei sunt tandre. Ea n-are… în afară de acest tablou, care e mai frământat, mai cosmic aşa, mai monumental… restul, toate tablourile sunt pline de o tandreţe, de o frumuseţe. Toate personajele care-i locuiesc insomniile ei sunt frumoase. Ea are insomnii frumoase. Şi care dorm acolo… dorm parc-ar fi cu capul sub apă. Sunt învelite în apă…

Eu aveam la un moment dat un text despre somn. Somn, întuneric, mănăstiri. Şi spuneam că voievozii care alegeau loc de mănăstiri de pomenire nu alegeau după săgeată – trăgeau o săgeată şi unde se opreşte acolo făceau mănăstire – ci se puneau, se culcau, şi dacă adormeau, acolo dacă dormeau lin, acolo făceau mănăstire. Şi chiar am întemeiat o mănăstire, pe locul unei foste mănăstiri. Am verificat-o, şi m-am pus pe-o brazdă de fân. Şi-am alunecat aşa… mă vedeam cum intru în somn. Ca şi în tablourile Oanei. Intram aşa, încet-încet, ca şi sub o apă. Intram în somn, şi-am adormit. Şi acolo s-a făcut o mănăstire, într-adevăr. Şi la Mănăstirea Neamţului, iar. Oana ar fi bună de dus la întemeiat de mănăstiri. Insomniile ei îs bune de întemeiat mănăstiri.

Sculpturile lui Nicolae Moldovan sunt agitate. Ar vrea el să fie o formă lină, dar ceva le frământă. Au o chestie de… ficat bolnav. Ceva le împiedică. Dinăuntrul lor se găuresc, nu le găureşte nimeni din afară, ci le soarbe dinăuntru ceva. Şi, în tot cazul, reuşesc să ne stârnească insomnii. Eu în locul lui Nicolae Moldovan n-aş dormi în acelaşi pat.

O să spun un poem. Despre insomnii. Despre insomniile cumplite. Un cântec de leagăn, de fapt:

“Mie în somn mi-au îngheţat mâinile / pentru că în somn e foarte frig. / M-au trezit şi mi le-au tăiat. / Dormi, puiul mamii. / Dormi. // Mie în somn mi-au îngheţat picioarele / pentru că în somn e foarte frig. / M-au trezit şi mi le-au tăiat. / Dormi, puiul mamii. / Dormi. // Mie în somn mi-a îngheţat inima / pentru că în somn e foarte frig. / M-au trezit şi mi-au tăiat-o. / Dormi, puiul mamii. / Dormi. // Acum sunt mort. / Eu nu voi mai dormi niciodată.”

Sculptorul Ioan Marchiş: Un tablou nu este decât o luptă a contrariilor

Rugat de Gyori Csaba să comenteze aniversarea de 120 de ani a Şcolii băimărene de pictură, Ioan Marchiş a spus, laconic şi aforistic: “Dacă alergi după succes, succesul fuge de tine. Cum îi întorci spatele, se ia după tine.” Apoi a vorbit despre expoziţie:

“În sculptură, ca şi în ceramică, problema care se pune oricărui artist, de la Brâncuşi până la Moore, se pune problema între suprafaţă şi volum. Sculptorii tradiţionali moderni caută maximum de volum la minimum de suprafaţă. O sferă este maximum de volum la minimum de suprafaţă. O frunză, oricare frunză, este maximum de suprafaţă la minimum de volum. Între aceste două limite se zbat ceramiştii şi sculptorii.

Noi avem aici amândouă tentativele la Nicolae Moldovan. O dată la această frumoasă bucată de zahăr ars, care intră în această tentativă de a cuceri multă suprafaţă şi de a-şi resorbi volumul, aşa cum frumos a zis Mureşan, de a adormi volumul, iar în celelalte lucrări avem tendinţa de explozie interioară, tinde spre maximum de volum la minimum de suprafaţă. Să vedem ce înseamnă asta până la urmă. Să mai vorbim de aceste forme şi să spunem că în general sunt duale, are o formă diurnă şi o formă nocturnă. Acest aspect defineşte şi declară articularea. Zice: eu am făcut o formă, am produs, dar mă interesează foarte mult cum se va articula de voi, cum se va articula de pământ sau de cer. Are această noţiune plastică, articularea. Acolo are nişte buloane, aici are nişte cozi de linguriţă ca şi la lemn, dincoace are nişte inele, parcă forma vrea să se lanseze…

Vă vorbesc tehnic, pentru că a vorbit aşa de frumos Andrei despre conceptul de insomnie, iar poezia lui Ion te cam amorţeşte puţin.

Mai adaug un singur concept despre aceste lucruri, şi atunci ajung şi la pictură: lupta dintre formă şi sens. Este o luptă contradictorie şi antagonică. Dacă dai libertate formei – cum face Oana, să zicem, pe fonduri, pe fondurile astea agitate, se duce mâna cum vrea, formei nu-i pasă de nimic – tuşa, pata de culoare de fapt, distruge perspectiva. Pata de culoare atrage totul într-un singur plan, spre deosebire de gestul anatomic. Dacă faci o faţă de om te bagi în spaţiu imediat. Dacă faci un lucru plat ieşi din spaţiu.

Între formă şi sens… de ce spun că sunt antagonice? Uitaţi-vă la o descriere de formă. Cum Oana scapă de această libertate de tuşă, de forma liberă, şi creează anatomia unui nas. Atunci ea subjugă forma sensului. Ea doreşte şi un pic de sens. Dincoace sacralizează gestual forma. Sacralizând forma, pierzi sensul – te duci dincolo de sens. Sacralizând sensul, pierzi forma – pentru că, dacă vrei să faci nările, eşti sclavul formei. De ce? Sacrifici forma, să zici că uite, am un sens, omul acela merge pe stradă.

La Oana se petrece un fenomen care-mi place foarte mult. Atât sacrifică forma, cât să dea un minimum de sens. Cum aţi spus voi aici cu insomnia, avem personajele acestea de-a dreptul.. şi toate raportările şi apropierile lui Oana de existenţialism şi fauvism, Andrei aici a avut dreptate. Este fauvă, şi este şi expresionistă, sau neo-expresionistă, dar această delicateţe, şi bunul simţ al ei de a da şi un pic de sens abstractului…

Să ştiţi că de fapt un tablou nu este decât o luptă a contrariilor care trec unu-n celălalt. Vezi cum se luptă cu ea? Zice: sunt abstractă, sunt liberă gestual! Dar în acelaşi timp zice: dar vreau să am şi un sens. Şi atunci sensul trece în abstract, în formă, şi forma trece în sens. Această frământare şi această trecere este contradicţia ei interioară, dar asta creează viaţa. Şi temporalitatea. Că nu există emoţiii decât în spaţio-temporalitate. În zona abstractului emoţiile se extirpează. O sferă este perfectă şi nu creează emoţii… decât matematice.”

Felicitându-l pe Gyori Csaba pentru ideea şi succesul “Identităţilor”, Ioan Marchiş a încheiat spunând: “Nu neglijaţi 120 de ani de şcoală băimăreană, pentru că însăşi Baia Mare este pe harta valorilor culturii şi artei plastice din Europa şi din lume. Cine crede că acestea sunt glume se înşală. Pentru că arta, pictura, sculptura, transformă omenirea. Şi chiar şi istoria. Arta nu este gratuită, cum ar vrea unii să ne înveţe. Poezia nu este gratuită. Noi transformăm lumea prin sentimentele şi expresiile noastre artistice.”