Asculta acest articol
Acum vreo lună, premierul italian Matteo Renzi compara Uniunea Europeană din zilele noastre cu tragica orchestră de pe Titanic. Apoi s-a anunţat premiera de la Teatrul de Nord cu “Orchestra Titanic” de Hristo Boicev. Simplă coincidenţă? Să zicem. Dar simbolul e acelaşi: trăirea în gol, fără un sens definit, către inevitabila scufundare în neant. O temă existenţialistă clasică, amplificată în teatrul absurd.
Din etosul dramaturgiei lui Samuel Beckett îşi trage seva acest text al celui mai cunoscut şi jucat dramaturg bulgar al zilelor noastre, născut în 1950. Scrisă la finalul anilor 90, piesa a fost deja jucată cu succes în foarte multe ţări (în România la Arad, Constanţa, Bucureşti şi acum la Satu Mare), semn că se pliază perfect pe mentalul lumii în care trăim.
Aşteptând trenul spre nicăieri
Patru personaje în căutarea unui tren: Meto, care se crede dirijor şi are reflexe autoritare înrăite de izolare; Doko, care-şi plânge soarta între sticle demult golite; Luba, care ar iubi, cum spune numele, dar nu prea are pe cine; Loko, aparent şef de gară, de fapt, ca toţi ceilalţi, o fantoşă, un vis întrupat. Vine trenul? Dacă vine, vor încerca să fure bagajele călătorilor, să-şi umple desagii. Chit că traseul lui e totală fantezie.
Dar când trenul vine nu stă după ei. Apare în schimb misteriosul Harry, care se declară iluzionist, din şcoala lui Houdini, de n-o fi chiar marele magician însuşi. Şi Harry, aparent nemuritor şi invulnerabil la litri de alcool şi la un cuţit în stomac, le demonstrează, pas cu pas, că tot ceea ce credeau ei că sunt e doar o proiecţie a imaginaţiei lor. O temă buddhistă consacrată, dar nu e oare buddhismul ultima modă a lumii civilizate, după ce filosofia, prin Nietzsche, a declarat moartea lui Dumnezeu?
Şi totuşi, în spatele personajului Harry stă, oarecum, Dumnezeu. Nu cel biblic, ci mai degrabă Krishna, stăpânul iluziei (Maya, forţa magică creatoare), care îi conduce pe toţi spre vagonul decorat cu iluzia preferată, de unde nu se mai întorc. Rămâne doar Doko, singur, şi constată că nu mai poate să dispară. Poate pentru că el, dintre toţi, şi-a pierdut de-acum toate iluziile.
Un examen luxuriant
Spectacolul s-a constituit în examen de licenţă pentru Adina Lazăr, studenta lui Gelu Badea la Universitatea “Babeş-Bolyai”, pe care poate sătmărenii şi-o mai amintesc ca actriţă din vremea Festivalului “Fără Bariere”, când a evoluat în format de monodramă. Ca regizoare, se dovedeşte acelaşi spirit liber şi îndrăzneţ. Creează cu mână sigură un univers de realism magic (Marquez chiar e evocat de Harry în text) şi îl conduce abil, simfonic chiar, reuşind să brodeze, peste elementele cu siguranţă impuse, un spectacol al ei, personal, plin de culoare şi umor, niciodată alunecând într-un tragism deşănţat. De altfel Boicev şi-a numit piesa “comedie tristă”, şi Adina îi respectă viziunea întru totul.
Experienţa de actriţă o ajută să lucreze cu migală şi folos cu actorii care dau viaţă piesei. Pe Alexandra Odoroagă o consideră o revelaţie, şi văzând spectacolul realizezi cât de atent a lucrat cu ea, văzând cum actriţa trece prin cele mai felurite stări şi registre, prestaţia ei în rolul Luba fiind în sine un recital. De asemenea, Adriana Vaida dă consistenţă şi ironie fină unui personaj altfel destul de schematic trasat în text, Loko, şeful de gară. Cristian Dan are atâta naturaleţe în Doko încât nici nu ai impresia că vezi un actor la lucru, într-atât de bine îi vine partitura. Ceva mai forţată apare prestaţia lui Romul Moruţan în postura fanaticului Meto, dar putem pune exagerările lui pe seama înţelegerii personajului ca un ins total dominat şi abrutizat de propriile obsesii. ~n schimb Ciprian Vultur e imperial în rolul crucial al lui Harry. Umple scena şi trage spectacolul înainte, ţine frâiele rolului cu o siguranţă dezarmantă în ciuda ritmului nebun pe care şi-l impune (din nou parcă-l vedem pe Krishna zâmbind semi-malefic cu hăţurile carului lui Arjuna în mâini). E o prestaţie care îl readuce pe actor în prim-plan, după o stagiune trecută foarte reuşită (n-am uitat “Inimă de câine”, nici n-ar fi posibil).
Nu putem încheia fără a sublinia meritele scenografului Cristian Gătina, care a creat un decor minunat, demn de claustrofobia magică a spectacolului. Rămâne să-l descoperiţi în sala Studio la viitoarele reprezentaţii.
Fii primul care comentează