Criză și anti-criză sau despre metalimbajul politic

Asculta acest articol

Personajele principale în această precampanie electorală sunt fără îndoială “banul public” și “criza”. Definiția lor este simplă. Banul public este suma tuturor impozitelor și taxelor plătite de firme și angajați. Alte metode de a aduna bani la buget nu s-au inventat. “Criza” părea să aibă o definiție simplă până în momentul în care a devenit subiect electoral. Traian Băsescu zice că nu Mircea Geoană și Crin Antonescu îi sunt adversarii, ci Criza. Sună al dracului de bine. Dar cum se ia la trântă președintele cu doamna Criză? Prin declarații, pentru că măsurile efective nu pot fi luate decât de către guvern. A nu se uita că tot guvernul este cel care are la dispoziție banii publici.
Așadar președintele, ca să fie jocul complet, ar trebui să aibă drept adversar și banul public. Una fără alta nu funcționează. Lupta cu criza este una cu morile de vânt dacă nu este cuplată cu buna gestionare a banului public. Traian Băsescu nu are instrumentele necesare pentru a manevra, pentru a armoniza și controla bugetul real cu necesitățile reale. Mai mult decât atât, el însuși, instituția prezidențială este o consumatoare de bani publici.
Lupta cu criza este invocată și de PSD, dar Mircea Geoană nu a reușit să o descrie în metafore atât de pregnante ca Traian Băsescu. De remarcat că social democrații vorbesc despre măsuri anti-criză, nu de criza însăși. Este o diferență colosală de percepție publică. Aceeași greșeală o face și PNL. Vorbind atât de mult de “măsuri anti-criză“ liberalii de fapt nu vorbesc despre nimic, nu reușesc să transmită decât un mesaj vag, imperceptibil. Criza există, anti-criza nu există. Este același lucru cu a vorbi despre materie și anti-materie, despre cuvânt și ne-cuvânt.
Traian Băsescu, cu instinctul său de animal politic, nu zice că ia în brațe anti-criza, ci Criza. Nu zice: “sunt preocupat de măsurile anti-criză“. Situându-se în postura de luptător de sumo, confundându-se deja cu însăși Criza, președintele își poate permite să declare că trebuie concediați 200.000 de funcționari din aparatul de stat. Prin această declarație obține alte 200.000 de voturi de la nefuncționari.
Străini cu totul de valențele limbajului, cu un discurs neatractiv, contracandidații lui Traian Băsescu se zbat ca peștii pe uscat. (Ei nu remarcă nici cât de dulce vorbește ministrul de finanțe. Pogea nu zice “scădere economică“ ci îndulcește termenul zicându-i “contracție”.).
Limbajul și metalimbajul politic este o realitate care nu poate fi eludată. De pildă unul dintre politicienii din opoziție, vorbind mereu despre măsurile anti-criză, se adresează puterii cam în felul următor: “luați măsurile anti-criză“. Aici cuvântul “luați” are o uriașă încărcătură sacerdotală. “Luați… acesta este…”. Înrădăcinat în straturile cele mai profunde ale creștinului, rostirea servește exact celui invocat, adică adversarului. Și din motive de genul acesta critica opoziției este moale.
Dar forța lui Traian Băsescu constă în modul în care își pune în scenă, își aranjează replicile și contrareplicile. De regulă merge în trei pași. Iată exemplul cel mai recent. Băsescu vorbește urât despre PSD. Cei vizați îi răspund în același fel, miștocăresc. Al treilea pas: răspunde instituția prezidențială avertizându-i în termenii cei mai academici să ia în serios responsabilitatea de partid aflat la guvernare. Recapitulând. Primul pas: Traian Băsescu îi trage un perdaf în termeni necivilizați adversarului. Pasul doi: adversarul răspunde cu aceeași monedă, căzând astfel în plasă. Pasul trei: intervine Președintele și pune lucrurile la punct.
Actualul șef al statului se știe dedubla. Pe de o parte este Traian Băsescu, pe de alta Președintele. Lupta este inegală din start. PDL are doi candidați la președinție: unul este Traian Băsescu, altul Președintele Traian Băsescu.