O întrebare fără răspuns

Asculta acest articol

Protestele cadrelor didactice, de mare amploare în această toamnă, sunt pe deplin justificate. Greu de înţeles cum va fi realizată reforma în învăţământ fără profesori, învăţători şi fără educatoare.
În pachetul de legi trecut prin Parlament la asumarea răspunderii guvernamentale, legislaţia rezervată educaţiei este rezultatul unei nefericite combinaţii între două proiecte realizate în baza unor filozofii diferite. Legea este perfectibilă, s-au grăbit unii politicieni să precizeze şi, pesemne, în următorii ani vom asista la decizii contradictorii ale Ministerului Educaţiei, dar toate dorind să îmbunătăţească legislaţia. De altfel e normal să fie contradictorii de vreme ce legislaţia din educaţie nu are un grad suficient şi necesar de coerenţă.
Dar nu este numai asta. Legile au fost elaborat din anumite cabinete, de persoane mai mult sau mai puţin implicate în actul educaţiei. Ca şi în alte situaţii, legiuitorul uită cel mai important dintre lucruri, şi anume elementul uman. Nu ar fi prima oară când activitatea unui sector este privită doar ca o tablă de şah. Cei ce elaborează un nou mod de organizare al  unui domeniu social studiază numai pătrăţelele albe şi negre, piesele, şi mută pe tabla aceea  pionii după cum cred de cuvinţă şi după cum socotesc ei că trebuie să fie aşezaţi.
Ca şi în alte rânduri, elementul uman este ignorat cu desăvârşire. Firesc să fie aşa, dacă pentru ei structura unui domeniu de activitate este neînsufleţită, compusă doar din piese şi ele neînsufleţite.
Astfel, s-a ajuns la un paradox. Sistemul de învăţământ conceput de noua legislaţie poate fi sublim, dar nu a avut în vedere elevii şi mai ales profesorii. Efective de elevi vor fi mutate din loc în loc, fapt neinteresant pentru cei ce au gândit legea, profesorii nu vor fi plătiţi pentru munca lor, alt fapt ignorat de gânditorii epocii, creatori ai unui nou sistem de învăţământ.
Dintotdeauna diriginţii au avut parte de o indemnizaţie. Şi în antichitate, în şcolile romane, profesorii care aveau în custodie elevi erau retribuiţi pentru munca lor. Intuiesc că în viitorul apropiat dirigenţia va deveni o sarcină formală. Indemnizaţia cât de mică, simbolică sau nu, ilustra importanţa muncii de dirigenţie. În locul ei, diriginţii de acum vor prefera ca în aceste ore, dedicate dirigenţiei, să îşi desfăşoare orele de specialitate, oricum plătite. Oricât de gravă  ar fi această criză economică, munca de la catedră nu poate fi ignorată de nimeni, fie el premier sau ministru, pentru că radierea unor drepturi normale ale cadrelor didactice înseamnă ignorarea muncii lor.
Gradaţia de merit, salariul de merit au fost mereu stimulente în activitatea profesorală. Acestea elaborau o ierarhizare a cadrelor angrenate în procesul de educaţie şi erau echivalentele unei munci performante. Nu excludem situaţiile  speciale când acestea au fost acordate poate numai după criterii doar estetice sau în baza unor relaţii amicale cu direcţiunea şcolii şi inspectoratul şcolar. Dar în cele mai multe situaţii acestea erau atribuite numai cadrelor didactice merituoase.
Dar marea întrebare ce îşi caută răspunsul este una mai generală. De ce invariabil, sub toate regimurile de după 1948 până azi, cadrele didactice au fost a şaptea roată la căruţă, de ce ei au slujit numai ca masă de manevră şi de ce acum guvernanţi vor să scape de criza economico-financiară din nou pe seama lor, călcându-le drepturile elementare în picioare? Este, credem, o întrebare fără răspuns!