Arme medievale la Castelul Karolyi din Carei

Asculta acest articol

Pentru a oferi astăzi elementele definitorii ale castelului de altădată, muzeul sătmărean aduce la Carei cea mai importantă colecţie de arme medievale din Transilvania: Arsenalul şi Camera de Arme a oraşului Sibiu. Constituită pe întregul parcurs al evului mediu, mare parte din arme au fost confecţionate de breslele săseşti ale oraşului şi au fost păstrate cu rigurozitate germană la primăria oraşului.

Acei numeroşi călători care mânaţi de fluxul grijilor cotidiene, străbat „monotona” Câmpiei de Vest, pe drumul naţional recent reabilitat Baia Mare (sau Halmeu) – Timişoara, la trecerea prin oraşul Carei, inevitabil, au privirea răpită pentru moment de priveliştea castelului ce apare maiestuos din parcul bătrân ce îl înconjoară (aspect care, din păcate, pe unii şoferi i-a adus în faţa poliţiei de circulaţie careiene).

Splendoarea Castelului se destăinuie, de asemenea, şi în faţa tot mai numeroşilor călători care descoperă că ruta cea mai eficientă de legătură între centrul Transilvaniei şi autostrăzile ce duc spre vestul Europei, trece tot prin Carei, mai exact prin dreptul faţadei vestice a Castelului Károlyi.

Monumentalitatea clădirii iese cel mai bine în evidenţă la lăsatul serii şi noaptea, atunci când luminile reflectoarelor pun în valoare grandoarea albă a clădirii care – prin perdeaua de arbori seculari ce o înconjoară – dispare şi apare într-o vrajă feerică ce rupe acea monotonie la care te împinge traversarea unui traseu de câmpie.

Castelul din Carei trăieşte o nouă perioadă de glorie

După restaurarea încheiată în anul 2011, Castelul din Carei trăieşte o nouă perioadă de glorie, aşa cum o dovedesc cei 35.000 de vizitatori din primul an după deschidere, şi cum dovedesc evenimentele culturale deosebite, a căror desfăşurare în impozantul hol de primire (Sala cavalerilor) le asigură fast, solemnitate şi strălucire.

În astfel de momente festive putem să ne gândim cu mai mare profunzime la scopurile pentru care a fost construit castelul impozant de la Carei. Avem ocazia să ne imaginăm modul în care se înfăţişa Castelul din Carei în ochii oamenilor care, fie aveau şansa să îi treacă pragul, fie, la fel ca ocupanţii autovehiculelor din zilele noastre, treceau doar prin faţa castelului, mânaţi de grijile subzistenţei cotidiene.

Putem spune că, în vremea sa de glorie, în secolele 18 şi 19, imaginea castelului din Carei era mai grandioasă decât aceea de azi, chiar dacă îi lipseau reflectoarele care să îl pună „în lumină”. O perioadă a acelor vremuri este cunoscută sub numele de „Epoca Luminilor”, mod prin care spiritele înalte ale vremii doreau să marcheze calea raţiunii pe care o căutau s-o urmeze ştiinţele şi, în general, gândirea.

Chiar dacă între dezideratele iluminiştilor a stat la loc de frunte „luminarea” maselor, aceasta a fost realizată doar superficial, cu tot efortul titanic al unor oameni de cultură ce au rămas, pentru totdeauna, eroi naţionali. Astfel, în pofida faptului că ne referim la perioada în care în oraş şi-a desfăşurat activitatea ilustră marele iluminist, reformist şi om de cultură Kölcsei Ferenc, în acele vremuri de la începuturile modernităţii, împrejurimile castelului de la Carei, trebuie să ni le imaginăm, ca fiind destul de întunecoase, atât în sens figurat, dar şi în sens propriu.

Aşadar chiar dacă acum pare slabă puterea felinarelor din jurul castelului sau a lumânărilor de la candelabre, lumina degajată de acestea trebuie să fi produs o puternică impresie asupra privitorului din afară, mai ales în momente festive, la baluri sau concerte, când o splendoare luminoasă se revărsa prin numeroasele geamuri ale castelului. În astfel de momente muzica balurilor şi a concertelor, ce trecea dincolo de zidurile castelului, părea aproape ireală, venind de pe o altă lume.

Luminile şi muzica, împreună cu rochiile şi uniformele sau caleştile, caii şi armele erau elemente importante ale ritualurilor şi paradelor ce împreună făceau din castel un loc cu totul special, pe care omul de rând nu le vedea la tot pasul. Grandoarea acestor vechi elemente definitorii pentru viaţa de castel pot fi sesizate şi azi când, în anumite momente speciale li se asociază Castelului din Carei.

Este cazul zilei de 25 Octombrie, când mândrii ofiţeri veterani, alături de bravii ofiţeri activi – unii dintre ei întorşi de pe câmpuri de luptă – asigură o mare solemnitate Castelului, prin uniformele lor maiestuoase, specifice tuturor armelor, de la „Infanterie” şi „Vânători de Munte” la „Aviaţie”.

Caleşti, superbi cai de călărie, vânătoare cu copoi

La un alt palier, dar în acelaşi registru al redării „aerului” de castel de odinioară, a fost oferit de caleştile, superbii cai de călărie, copoii şi, nu în ultimul rând, de ţinutele şi uniformele doamnelor şi domnilor ce au participat la spectaculoasa vânătoare cu copoi, desfăşurată în toamna anului trecut, vânătoare ce a avut ca punct de pornire şi de sosire parcul castelului din Carei.

Printre elementele esenţiale ce întregeau odinioară imaginea castelului în ochii oamenilor de rând, erau fără îndoială şi ritualurile cotidiene de la curtea contelui, în care garda sa personală juca un rol esenţial. Această gardă era constituită din 77 de călăreţi şi 30 de soldaţi pedeştri, ce purtau numele de haiduci.

În schimbul avantajelor economice primite de la moşier, aceştia trebuiau să se doteze cu uniforme şi armament corespunzător, să asigure paza, ordinea şi apărarea castelului şi a oraşului. Dată fiind religia catolică a contelui şi disputele sale cu nobilii reformaţi din împrejurimi, religia era una dintre condiţiile esenţiale de accedere în gardă. Aşa se face că în garda personală a contelui erau numeroşi români greco-catolici, aşa după cum spun documentele vremii, care fac referire la comenzile militare rostite în limba română.

Cantităţi importante de arme la Castel, pe parcursul secolului XIX

Prezenţa unor importante cantităţi de arme la Castelul din Carei este menţionată chiar şi pe parcursul secolului al 19-lea, dat fiind că revoluţionarii paşoptişti rechiziţionează tunuri care, deoarece erau de pe vremea curuţilor, aveau la acea vreme, probabil, mai mult un rol decorativ.

Conrad Hass, ce a fost şef al Arsenalului Sibiului din 2 martie 1552 şi până în 2 iulie 1555, notează în inventarul primăriei sibiene prezenţa unui număr impresionant de piese de armament: 45 tunuri, 2 mortiere, 186 archebuze duble, 1327 archebuze de jumătate şi puşti de mână, 5191 suliţe. Aceste arme erau folosite la apărarea cetăţii de către membrii breslelor, ce făceau regulat antrenamente şi întreceri.

Împreună cu armele „publice” patricienii aveau armele lor, cu care luptau ei şi slujitorii. Pericolul luptelor era o ameninţare copleşitoare la acea vreme, deoarece otomanii se aflau cu „piciorul în pragul Europei”.

Aşadar, cantităţile imense de arme din oraşul Sibiu se explică pe de o parte prin prezenţa în oraş a atelierelor de armurieri care produceau pentru piaţa sud-est europeană, pe de altă parte, acumulările mari de arme se explică prin necesităţile unui oraş de graniţă.

Acest oraş îşi desfăşura viaţa sub ameninţarea cotidiană a invaziei unor armate copleşitoare, cărora sibienii se pregăteau să le facă faţă cu un curaj teribil, bazându-se în primul rând pe armele şi sistemul de apărare a cetăţii, mereu adus în pas cu evoluţia tehnicilor de apărare. Saşii sibieni şi-au asumat curajos aceste riscuri şi cheltuieli de apărare deoarece în ecuaţie mai intrau şi profiturile comerciale ce rezultau din poziţia lor geografică, vulnerabilă dar, în acelaşi timp profitabilă.

Cu siguranţă că elemente importante ale acestei ecuaţii au fost încrederea în forţele proprii şi în capacitatea de organizare. Timp de 800 de ani calculul a funcţionat perfect, iar „într-un alt registru” el funcţionează şi astăzi, chiar dacă în Sibiu este extrem de mic numărul saşilor rămaşi.
În numerele viitoare ale ziarului Informaţia de Duminică vor fi prezentate date şi informaţii mai detaliate despre această excepţională expoziţie.
Dr. Liviu Marta,
Muzeul Judeţean Satu Mare