Asculta acest articolLecturând textele care ne parvin din diferitele etape ale negocierilor din Consiliul Europei pe teme bugetare, avem imaginea unei conflagraţii desfăşurată între cancelariile europene.
Temele dezbătute acolo, cerbicia cu care sunt analizate de liderii europeni, poziţiile ferme ale acestora, dau impresia unei distanţe uriaşe față de atmosfera politică din ţară, marcată de superficialitatea liderilor noştri politici, nu numai neştiutori dar devastaţi şi de o schizofrenie a puterii ce trebuie dobândită cu orice preţ.
Ne revin în minte aprecierile unor exegeţi politici ce socoteau că avem o clasă politică declasată, suburbană, nedepăşind registrul la care, de obicei, evoluează nişte biete ţaţe de cartier. Între ideile pe care mai nou aceştia le vântură este acum anti-europenismul.
E adevărat că marea majoritate a electoratului nu este conectat la disputele ce au acum loc în Consiliul European. Poate, nu i se oferă ocazia de a o face, dar în mod cert publicul nu este interesat. În ţară se ştie doar atât: dacă Băsescu nu obţine bani pentru România îl aşteaptă eşafodul. Gravitatea faptului de a nu fi stors din buzunarele Europei sume mari de bani achitate de contribuabilii europeni, bani munciţi de aceştia şi oferiţi cu generozitate Uniunii Europene, se va ridica la gravitatea unei trădări naţionale.
După cum se pare, într-acolo curg lucrurile. Încă nu ştim cu adevărat dacă anti-europenismul este ideea pe seama căreia se elaborează o sumă de slogane electorale, sau acest anti-europenism ascunde cu adevărat o astfel de tendinţă gravă pentru viitorul României.
Observând pasiunile cu care această idee este dezbătută în ţară, insistenţa cu care ea este promovată, atitudinile războinice pe care o generează, ne duce gândul că e vorba de ceva mai profund, ceva ce ţine de orientarea din substrat a acestor grupări politice.
Observăm că la Consiliul Europei toţi liderii prezenţi sunt concentraţi asupra intereselor statelor pe care le reprezintă, dar şi la interesul entităţii europene. S-a auzit în câteva rânduri şi cuvântul „veto” deocamdată proferat doar de Marea Britanie.
Dar la tăierea fondurilor pentru agricultură sunt şi alte ţări puse pe fapte mari. Păstrarea la cote ridicate a subvenţiilor pentru agricultură o doresc şi Franţa, Spania, Italia şi Irlanda, nu numai România. De fondurile de coeziune, cele ce ar avea darul de a estompa diferenţele dintre statele bogate şi cele sărace ale Uniunii, mai sunt interesate şi Polonia, Ungaria şi statele baltice, nu doar ţara noastră.
Dacă acestea se vor micşora, pierderi mari le vor avea mult mai multe ţări decât se crede în ţară. Aşadar, România nu este singură în faţa ţărilor bogate, cele ce ţin în spate bugetul Europei prin contribuabilii lor. În niciun caz nu se poate spune că Băsescu a vrut să meargă la negocieri, în scopul de a ceda, pentru a oferi recompense liderilor europei care l-au sprijinit la Referendum.
O astfel de idee, dacă ar fi cunoscută, ar creea ilaritate în cancelariile europene. De aici se vede şi diferenţa, aceeaşi diferenţă care există între mahala şi lumea politică distinsă din capitala Europei.
Negocierile se desfăşoară cu mari dificultăţi. Dacă Băsescu nu va reuşi să obţină un maxim din acestea, de acuzaţia de trădare naţională nu va scăpa patru ani. Dacă obţine pentru România ceea ce-şi doreşte, nu va fi luat în seamă de nimeni. Sau se va găsi o portiţă pentru a i se arunca o găleată de zoaie în cap, în ciuda succesului.
