Cele mai frumoase poezii ale romanilor: Clopotele, de Ioan Alexandru

Asculta acest articol

De-atatea clopote la gatul turmelor/ trase pe jos de miile de ani/ pamantul este/ cea mai curata/ lacrima / din univers.

Din miez de noapte-pana-n miez de veac,

pe frig, stransi laolalta ne incalzim

plangand intr-una.

Din lacrimi facem clopote si le dosim

la gatul turmelor sa nu le vada luna.

Primavara semanam in arbori si in stanci

samanta clopotelor si izvorasc in lume

pasari si flori cantand in limba lor

acelasi dor de moarte cum ne poate spune.

Vara ascundem clopotele intr-un turn,

piezis le ridicam in ceruri peste cimitire

infricosati si batem cu bataia lor

in spatele lui Dumnezeu de fericire.

Toamna tragem clopotele din nouri pe pamant

Si le gonim pe funii de-a lungul omenirii

duhnind a foc si moarte la-ntoarcerea-napoi

le cuibarim cenusa si haosul din noi.

Dar gerul iernii negre coboara in parinti,

clopotele fierb in fiecare,

pamantul de departe vazut e-un clopot sugrumat

pe-o lacrima enorma uscata langa mare.