Cetateanul de la bloc

Asculta acest articol

Acum catva timp, ceva vreme, fiind eu suparat asupra ceea ce mi s-a intamplat pe suportul unei naivitati sincere, construita pe increderea utopica a cinstei, m-am hotarat la indemnul trecutilor peste apa Styxului prieteni, George Maria Banu si Mihai Cupcea, dar si a varului meu, precum si a lui Mihaiu lui Mihaiu Florii din Ardihat, alias Mihai Olos, sa-mi cumpar casa in oras, deoarece doar orasenii au sansa in cultura, arta si nu stie eu in mai ce alte activitati care produc afirmarea, iesirea la tribuna, pe tarnat sau in spatele virfului unei baricade de unde sa nu te-ajunga glontul sau piatra din caldaramul distrus sau, mai stii, un ciob din sticla umpluta cu gaz lampant. As adauga aici ecoul unei iesiri vituperante a prietenului meu, imparatul din Salistea Maramuresului, care ameninta cu cei de pe floastrele bizantine ale sudului obositei noastre tari sunt neaparat si cei mai valorosi creatori. De altfel, Burnaru imparatului s-a revoltat astfel si prin volumul de poezii al carui titlu se ocupa de metropoliti. Apoi mi-aduc aminte de o sesiune literara desfasurata in Valea domnitelor care se ocupa de literatura provinciei si provincia literaturii.

Ei bine, exact cand ma chinuiam eu cu randurile de mai sus, telemobilul, acest instrument de tortura zilnica, m-a scos din stare si, prin vocea unui membru al cenaclului din strada Caragiale, am fost felicitat pentru performanta de a se afla apartamentul meu sub ape. Ca orice om normal am reactionat prin fuga spre locul cu pricina. Adica din Barsau spre Baia Mare. In acel moment am regretat ca nu mai sunt tauri comunali care m-ar fi depus la destinatie intr-un sfert de ceas. Dar am ajuns la destinatie si vestea telefonica a fost confirmata. Apoi noi, cei trei membri ai asociatiei/cenaclului, am dezbatut cazul pana dimineata, spre a gasi solutia iesirii din criza. In sfarsit, eu singura victima a diluviului de scara, dupa alergari inutile pe la fel de fel de promitenti, am reusit sa infiintez o trupa de soc pentru eliberarea de supt potop a apartamentului meu care ameninta toata scara. In acest sens am creat o coalitie la care i-am adoptat si pe conducatorii asociatiei de proprietari, care in fata neputintei au gasit solutia sa rezolv eu problema si echipa care ne va salva de la catastrofa sa ne elibereze o chitanta care va fi depusa din taxele locatarilor. In concret, era vorba de destuparea coloanei vertebrale din subsolul blocului. Eram gata sa fiu fericit, numai ca am descoperit iute ca aceasta stare este destul de subreda, intrucat peste cateva clipe entuziasmul vecinilor mei a picat, invocand ca ei se vor separa prin aplicarea unui sistem de izolare a scurgerii, ceea ce presupune – intuiesc eu – ca laturile se vor retrage la ultimul nivel si de acolo, prin pereti, spre cei care s-au izolat.

Sigur ca nu sunt suparat pe cei care s-au izolat de mine si care intentioneaza sa faca acest gest, mai cu seama ca mi-am amintit de un fel de slagar care a circulat/circula si pe care Augustin Buzura l-a amintit in una din cartile sale, “Vocile noptii”< Cand eram la casa me’/beleam porc, beleam purcel/d-amu de cand sunt la bloc/…”. Dar ma opresc aici pentru a va spune ca am promis membrilor cenaclului de scara ca imi dau demisia si “imi iau geamantanul si plec” la tara, unde recolta se-mparte in doua, porumbul lor si restul noua, nu ca la bloc.

Stefan Aurel Dragan