SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII

Cincinalul Băsescu

Asculta acest articol

Cel mai mare merit al președintelui Băsescu este de a fi adus la guvernare pe parcursul mandatului său toate partidele parlamentare. Din unirea a două partide mici a rezultat o alianță mare, spartă înainte de a se maturiza. Dintr-un partid mic și de stânga a făcut unul mare și de dreapta. În același timp i s-a tras covorul de sub picioare exact de către partidul pe care se pregătea să-l înghită. Cel mai tare politician s-a trezit cu un guvern minoritar. Pe care nu l-a putut da jos, deși a folosit toate mijloacele posibile și imposibile, îmbinând degeaba șmecheria cu măiestria. În ultimul an al mandatului i-a fost dat să atingă altă performanță: a unit extremele. PSD, cel mai mare partid din România, s-a făcut mic acceptând să devină partener de guvernare de mâna a doua, judecând după faptul că primul-ministru este de la PDL.
Ca în povestea cu cele șapte vaci slabe și grase, regimul Băsescu cuprinde ani buni și ani răi, presupunând buni anii în care se dădeau credite cu buletinul, meritul lui Băsescu fiind nul pentru perioada vacilor grase. El se afla în opoziție când românilor le mergea bine. Economia bubuia pentru că PSD sprijinea un guvern care a lăsat lucrurile să curgă, nu a stopat dorința oamenilor de a se îmbogăți. PSD și-a adus aportul din plin la reușitele guvernului minoritar PNL-UDMR, perioadă în care până și romii și-au vopsit casele. Nu e puțin lucru să le stârnești oamenilor pofta de a munci, dorința de a deveni mai prosperi. Dar acesta este un alt capitol, străin de președinte.
Traian Băsescu trece drept omul care le pune cruce în primul rând partenerilor. A dărâmat cabinetul Ciorbea, lansând un atac necavaleresc asupra țărăniștilor. A urmat debarcarea lui Petre Roman de la conducerea partidului pe care l-a fondat. I-a atras pe liberali într-o alianță care mai târziu s-a dovedit a fi o capcană. L-a folosit pe Theodor Stolojan de cel puțin trei ori, ridicându-l în sus de trei ori și tot de atâtea ori dând cu el de pământ. În sfârșit, cincinalul Băsescu nu se putea încheia fără a-și îngenunchea adversarul natural, PSD. Cândva, Mircea Geoană va explica altfel decât făcând apel la “responsabilitatea față de țară“ de ce a acceptat statutul de vasal față de un adversar care nu respectă nicio regulă.
Așadar, în timpul regimului Băsescu prin palatul Victoria s-au perindat PNL, PD, UDMR, PDL, PSD, PC, adică tot spectrul politic. A rămas pe dinafară doar nefrecventabilul PRM, care nu a mai intrat în Parlament după alegerile din 2008, poate spre dezamăgirea lui Băsescu.
Căderea oricărei cetăți aparent de necucerit survine din interior. Adversarilor care s-au dovedit prea slabi, iată, le dă o mână de ajutor un membru al familiei Băsescu.
Dacă scandalurile din jurul fetelor s-au stins fără să afecteze imaginea tatălui, cazul “Mircea Băsescu” depășește limitele unui simplu joc politic. “Ne puero gladium”, zicea latinul. Adică nu lăsa armele pe mâna copiilor. Om de afaceri agitat, mereu în căutare de chilipiruri, fratele președintelui s-a înhăitat cu personaje dubioase, generali în retragere, traficanți de arme infiltrați în instituții de stat, speculanți de materiale speciale. E ciudat și rușinos în același timp, pentru omul care a pus la zid “sistemul ticăloșit”. După ce și-a pus pe umeri mantia de luptător anti-corupție, “sistemul” i-a înghițit propria familie.
Cincinalul Băsescu se termină cu o banală macara din portul Constanța care ridică niște containere. Sfârșit apoteotic? Nu macaraua este simbolul transporturilor ilegale? Un spectacol grandios ar fi fost dacă cel puțin unul dintre cele 100 de camioane încărcate de Mircea Băsescu cu arme din Taiwan ar fi explodat pe drumul străbătut spre Vâlcea.
Un mandat, trei guverne ostile. De asta a avut parte președintele Băsescu. Deci nu se poate vorbi despre “regimul” Băsescu. Poate fi luat în discuție eventual un cincinal Băsescu. Vorbim despre pseudoputerea unui om avid de putere, în sensul cel mai metafizic al termenului.
De la prima ceartă cu Tăriceanu în timpul Alianței DA, trecând prin guvernul minoritar PNL-UDMR, ajungând la actualul guvern practic fără o culoare politică dominantă, vorbim despre o pseudoputere a președintelui. Din întregul de cinci ani au mai rămas 100 de zile. Timp suficient pentru a-și îngenunchea încă o dată adversarii, chiar dacă adevărata putere îi va rămâne inaccesibilă chiar dacă își va reînnoi mandatul. La ce bun un astfel de președinte? De dragul spectacolului.