“Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată”

Asculta acest articol

Acum 25 de ani, nu aş fi crezut că voi ajunge să cumpăr de la magazin apă de băut. 

La fel, nu aş fi crezut în ruptul capului că o să cumpăr usturoi din China. Mâine, însă, dacă Mol şi Chevron reuşesc să-şi pună planurile în aplicare, s-ar putea să cumpărăm apa de băut la preţ dublu, şi de ce nu, adusă din import, scrie Dr. Cristina Aosan, vicepreşedintele Societăţii Române de Apiterapie, preluat de financiarul.ro.

Străinii au descoperit că pot extrage de pe pă­mân­tul românesc o nouă bogăţie, uriaşă ca afacere pentru ei, dar şi ca implicaţii geopolitice pentru noi: gazele de şist. Ce sunt acestea? Denumite astăzi “gaze ne­con­venţionale”, sunt ştiute încă din 1820: gaze naturale cap­­tive în roci sedimentare, numite şisturi sau roci rezervor. Gazele de şist sunt distribuite difuz, ca nişte bule mici în masa de rocă.

Ar putea arăta precum o gresie poroasă, spre deosebire de punga imensă de gaz din exploatarea convenţională de gaz metan. Dacă în şisturi se aplică o presiune, ele au proprietatea de a se desface în foi subţiri (gr. schistos=rupere), care se desprind unele de altele. Astfel se eliberează gazul captiv din aceste roci rezervor.

Imaginaţi-vă acum că pentru eliberarea acestui gaz se aplică metoda numită “fracturare hidraulică”, prin care se pompează subteran circa 10.000 metri cubi de lichid la prospecţiune, respectiv, 60.000 de metri cubi în exploatare, cu cicluri care se repetă, pentru fiecare sondă, de 8-10 ori, pe durata a circa 5 ani.

Lichidul uti­lizat pentru fracturare, în scopul de a disloca rocile re­zer­vor, conţine apă (ca agent hidraulic), nisip sau parti­cule ceramice, în proporţie de 4-9% (menţin deschise canaliculele rezultate) şi 0,5% până la 2% diverşi aditivi chimici.

Ca să avem o imagine despre cantitatea de substanţe chimice pompate în subteran, socotind doar procentul minim utilizat, adică 0,5%, înseamnă aproximativ 50 de metri cubi doar la o prospecţiune, adică cât 2-3 vagoane cu diverse substanţe chimice.

Iar la exploatarea în sine, pe un singur ciclu de fractu­rare, vorbim de o “îmbogăţire” a solului cu câteva trenuri marfar încărcate cu amestecuri de aditivi chi­mici.

De reţinut este faptul că procedeul utilizează pre­siuni enorme, de 1.000 de atmosfere, pentru a disloca rocile în adâncime.

Ceea ce e tragicomic în pre­zen­tă­rile comerciale de pe site-urile societăţilor care îşi pro­pun să exploateze gaze de şist este insistenţa cu care ne explică grija faţă de mediu. Aceasta constă în aceea ca s-ar izola cu beton acviferele (straturile geo­logice cu apă).

Dar betonarea este, de fapt, un element tehnic fără de care forajul în sine nu ar putea exista, căci s-ar sur­pa, ca orice groapă ne­con­solidată. În fapt, prin be­­tonarea realizată în pa­ra­lel cu forarea, se constituie un tub vertical de 2-4 km adân­cime (forajul vertical), din capătul căruia pornesc alte 4-8 tuburi orizontale (fo­ra­jele ori­zon­tale), dis­pu­se ra­dial, fiecare de câte 1-6 km lungime.

După de­fi­nitivarea forării, deci şi a construirii tubu­rilor de be­ton, la ca­pă­tul forajelor ori­­zontale, cât şi pe toată lungimea lor, ur­mează a fi practicate găuri prin mici explozii, în număr de 80-100 pe fiecare foraj ori­zon­tal. Lichidul pompat de la suprafaţă prin pre­siu­ne stră­­bate tubul vertical de be­­ton, ajunge în cele ori­zon­­tale, apoi iese din aces­tea prin acele găuri, pă­trun­­­zând în straturile de roci, spre a elibera gazele.

Dato­ri­tă imensei presiuni, o par­te din lichid refulează apoi pe aceleaşi tuburi, trans­­­­portând şi gazele. De­vine lesne de înţeles chiar şi pentru un ne­spe­cialist că aceste aşa-numite “izolări de acvifere”, adică tu­bulaturile de beton, nu sunt făcute din grijă faţă de me­diu.

Ele reprezintă sim­ple elemente tehnice ale pro­cesului tehnologic, fără de care nu s-ar putea capta gazul.

În acest fel, pe durata unui an de ex­ploa­tare, sunt pompaţi circa 100.000 me­tri cubi de flu­id, din care refluează doar 30-40%. Res­tul rămâne în sub­te­ran, o moştenire otrăvită pentru stră­nepoţii noş­tri.

Adep­ţii acestei industrii afirmă că acest lichid otră­vit ar rămâne cantonat strict în locul de injecţie, dar acest lu­cru este o impo­si­bili­ta­te fizică, chimică şi geo­logică.

Un exemplu că acest lucru este perfect posibil sunt acele curio­zităţi din zonele de “Foc viu” şi de vulcani no­ro­ioşi. Aici, fisurile create de mişcă­rile tectonice permit gazelor şi lichidelor de adâncime să iasă la suprafaţă. E doar o chestiune de timp până când aces­te fluide otrăvite vor ajunge, efectiv, în apele de su­prafaţă. Dar, surpriză! Deşi se apreciază, în gene­ral, că gazul de şist este la adâncimi de 2-4 km, totuşi, în Statele Unite s-au rea­li­zat nu mai puţin de 50.000 de foraje pentru gaz de şist la adâncime mică, de numai 30 de metri (revista “Le Point”).

Cu atât mai rapid pot străbate aditivii chimici până la stratul de apă potabilă. Iar asta nu e tot: acele zeci de mii de metri cubi de apă chi­mizată ca­re refluează la suprafaţă împreună cu gazul de şist se de­pozitează în nişte iazuri de decan­ta­re. Acest fluid, după ce a trecut prin rocile fisurate, an­trenează la su­pra­faţă nu doar gaz, dar şi metale grele şi materiale ra­dioactive din compoziţia acelor roci, care se adaugă aditivilor iniţiali.

Ce se va întâmpla cu aces­te iazuri în România?

Eu cred că vor rămâne moştenire viitoarelor administraţii. Iar între timp, natura îşi va face datoria şi va absorbi acest lichid otrăvit prin fisu­ri­le din pereţii iazurilor, care se vor crea inevitabil în timp, pe seama neglijenţei şi nepăsării.

Peste câteva zeci de ani, poate nici nu se va mai şti bine originea lor şi pericolul pe care încă îl vor reprezenta. Strănepoţii noş­tri se vor scălda voioşi în ele, după care, îmbol­nă­vindu-se, cu greu cineva şi-ar mai putea da seama care este cauza.

Dar în ce constau, oare, acele substanţe chimice din lichidul de forare? Nu are nici un rost să le trecem în re­vistă, pentru că, oricum, compoziţiile exacte sunt păs­trate secrete. Motiv pentru care nici una din com­paniile implicate în extragerea gazelor de şist din lume nu vorbeşte despre efectul lor asupra arealului şi nu există nici un studiu de impact asupra mediului al aces­tor substanţe, nici luate singular, nici în asociere.

Pentru rigoarea demersului jurnalistic, vom in­for­ma cititorii că Direcţia de Mediu, Sănătate Publică şi Si­guranţă Alimentară din Parlamentul European a pu­blicat un raport în care se identifică 260 de substanţe chimice, dintre care unele cunoscute pentru toxicitate, efecte mutagene şi cancerigene.

Dar această listă pare doar un rezumat faţă de raportul Comisiei pentru Ener­gie şi Comerţ a Camerei Reprezentanţilor din SUA, ca­re în perioada de referinţă 2005-2009, trece în re­vistă nu mai puţin de 750 de substanţe chi­mice, cu men­ţiunea că aces­tea nu epui­zea­ză subiectul, din pricina le­gislaţiei care permite com­­pa­niilor să păstreze secre­tul acestor cocktailuri otrăvite, pe motivul concurenţei.

Trist este că cetăţeanul român nu va afla niciodată ce substanţe ar fi uti­lizate în acest proces.

În SUA nu a cerut nimeni niciun aviz de mediu acestor companii, până în momentul în care cetăţenii afectaţi nu s-au or­­ganizat şi nu şi-au cerut drep­turile prin intermediul unor avo­caţi.

În aceste con­diţii, ne întrebăm cum ar putea arăta exploatările deschise de aceşti giganţi eco­nomici în Ro­mânia, pe care ei o consideră ca din lu­mea a 3-a?