Cum vom plăti avalanşa de împrumuturi de la FMI?

Asculta acest articol

Înainte de plecarea delegaţiei FMI din România actualul executiv şi reprezentanţii instituţiei financiare au bătut palma pentru un nou acord de împrumut care va fi semnat în decembrie.

Fără a da prea multe explicaţii legate de necesitatea noului împrumut, guvernanţii de la Bucureşti au menţionat doar că acesta se va derula începând cu luna februarie şi are ca rol, conform ministrului de finanţe, Florin Georgescu, “responsabilizarea tuturor actorilor”.

Problema noastră ca spectatori este însă altă: cum vom plăti avalanşa de acorduri încheiate pe bandă rulantă cu FMI?

Dănuţ Dudu

„FMI va pune biciul pe noi “

„FMI doreşte un singur lucru: să nu piardă creditele acordate. Aşa că va pune biciul pe noi şi ne va menţine cheltuielile la un nivel suficient de scăzut cât să putem să ne achităm obligaţiile “, afirmă Marian Dusan, preşedintele asociaţiei Romanian Business Accelerator.

„Din punct de vedere etic, este un lucru corect, pentru că am luat bani pe care îi vom returna. Din punct de vedere economic însă, ne va încetini creşterea. Nu contest decizia de a ne împrumuta, la acel moment fiind singura soluţie. 2009 a fost un an critic, în care presiunea pe sistemul bancar a fost imensă atât în România, cât şi internaţional. La momentul respectiv, creditul acesta de la FMI a fost singura soluţie pentru a preveni o prăbuşire puternică a leului” a mai completat acesta.

Dincolo însă de necesitatea împrumutului ar fi bine de ştiut că unele state nu returnează aproape niciodată sumele împrumutate, ci “rostogolesc” aceste datorii până când valoarea nominală a acesteia este atât de mică încânt rambursarea ei va fi, practic, un efort financiar derizoriu.

Pentru a înţelege mecanismul trebuie să facem distincţie dintre valoare nominală şi cea reală a unei monede.

1.000 de lei împrumutaţi acum cinci ani valoareaza acum tot 1.000 de lei. Dacă însă raportăm această valoare la o altă valută situaţia este cu totul alta. Aceasta este diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală.

Şi, pentru a întări exemplul, cei care au accesat credite în valută ştiu cât de dureros a evoluat valoarea acestora pe parcursul anilor. O rată de 100 euro la începutul lui 2007 era echivalentul a 335,6 lei pe când acum pentru achitarea aceleiaşi rate trebuie achitaţi 453,8 lei. Şi asta pentru că, în timp, valoarea nominală a leului a fost erodată în primul rând de inflaţie.

Pe acest fenomen se bazează şi strategia ţărilor care rostogolesc datoriile în speranţa că valoarea reală a acestora va ajunge insignifiantă în raport cu valoarea nominală.

Acesta a fost şi este motivul pentru care Uniunea Europeană tine cu dinţii de Grecia pentru că o ieşire a acesteia din UE echivalează cu revenirea Atenei la drahmă. Într-o astfel de situaţie, guvernul de la Atena va forţa rambursarea împrumuturilor în monedă naţională. Cum devalorizarea acesteia va fi extrem de rapidă este mai mult decât evident care va fi decalajul dintre valoarea nominală a împrumuturilor contractate calculate în euro şi cea reală de plată în drahme.

Revenind la mecanismul în sine trebuie subliniat că pentru că acesta să se bucure de succes trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale: dobânda să fie mai mică decât inflaţia şi sumele împrumutate să fie folosite pentru investiţii ce pot asigura relansarea economică. Dacă însă împrumutul are ca scop doar asigurarea consumului (a se vedea cazul Greciei), atunci strategia are un singur rezultat: falimentul!

De unde bani?

O primă portiţă ar reprezenta-o accesarea fondurilor europene, proces pentru care România a fost de nenumărate ori nominalizată în coada plutonului european. Fie că aceste fonduri au fost deturnate de mafia gulerelor albe, fie că nici măcar nu au fost accesate, rezultanta este una singură: sume imense de bani ne trec pe sub nas şi nu dorim sau nu ştim să le folosim pentru relansarea economică.

O realitate tristă care se grefează pe două elemente macroeconomice nefericite pentru România: ieşiri nete de capital din ţară şi blocarea accesului pe pieţele de capital datorită percepţiei investitorilor referitor la riscurile implicate de investiţiile în România.

Ambele au la origini nerespectarea de către guvernanţi a angajamentelor care ţin de privatizarea unor companii de stat, stimularea investiţiilor, crearea unei infrastructuri europene, simplificarea cadrului legislative în domeniul economic, stabilitatea politică, diminuarea corupţiei… şi lista poate continua!

Să ne referim doar la faptul că piaţa de capital de la Bucureşti moare cu fiecare minut care trece? Că, în ciuda promisiunilor de privatizare a companiilor de stat doar în ultima perioadă, sub presiunea organismelor financiare internaţionale, s-au făcut primii paşi în această direcţie? Că, instabilitatea politică generează instabilitate legislativă şi nici un plan de afaceri serios nu se poate construi în acest mod?

Cum banii aflaţi în Trezorerie pot ajunge cel mult 4 luni de zile, singura opţiune viabilă pentru România este accesarea unui nou împrumut cu atât mai mult cu cât acordul stand-by început în 2011, a fost tratat, până în prezent, drept un acord de tip preventiv, adică nu am tras bani din sumele eliberate de Fond. (FMI a pus la dispoziţia Bucureştiului, până acum, trei tranşe de bani care însumează 1,6 mld. Euro şi care pot fi accesate, iar în caz de necesitate, FMI va pune la dispoziţia României până la 3,6 mld. Euro. Acordul cu FMI este însoţit de un sprijin preventiv de 1,5 miliarde de euro de la Uniunea Europeană şi de un împrumut de 400 milioane de euro de la Banca Mondială).

Problemă reală este că, pe parcursul acordurilor cu FMI, economia nu a reuşit să iasă din recesiune. România a experimentat doi ani de ajustări dramatice, concretizate în disponibilizări, tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi majorarea TVA, în timp ce companiile de stat au continuat să înregistreze pierderi uriaşe şi să genereze arierate.

După cum se poate vedea banii care trebuie returnaţi nu prea există decât dacă se apelează din nou la “curbele de sacrificiu” susţinute de populaţie, în timp ce clasa politică trăieşte cu speranţa iluzorie că viitorii aleşi vor rezolva situaţia.

Din păcate, nici unul dintre cei implicaţi în jocul politic nu doreşte să facă o analiză lucidă a situaţiei economice a României. Din păcate, tot FMI este cel care a realizat aceste studii identificând 5 riscuri majore care pot compromite evoluţia pozitivă a economiei româneşti:

* opoziţia publică sau politică faţă de reforme. Probabilitatea luată în calcul este cu atât mai mare cu cât întreaga Europe este zguduită în acest moment de un val de proteste care au un sigur deziderat: Stop politicilor de austeritate! Consecinţele transpunerii în practică a aceşti risc implică stoparea sau trecerea în aşteptare a reformelor structurale ceea ce ar ridica nivelul de risc al investiţiilor în România şi presiuni asupra cursului de schimb.

* absorbţia fondurilor UE sub aşteptări, a cărei probabilitate este de asemenea ridicată, în condiţiile în care deja România este mult în urma obiectivului stabilit în acest domeniu. Impactul asupra economiei ar ţine, în primul rând, pe diminuarea creşterii economice datorită lipsei finanţărilor de genul celor oferite de UE.

* intensificarea crizei din zona euro, un scenariu de coşmar nu numai pentru România. Referindu-ne strict la ţara noastră impactul asupra economiei va fi devastator: România are legături comerciale şi financiare puternice cu membrii din zona euro, exporturile către Germania, Italia şi Franţa reprezentând aproximativ 40% din totalul exporturilor iar sistemul bancar este, în mare parte, deţinut de bănci din zona euro. Ca să nu mai menţionăm că împrumuturile în valută reprezintă aproximativ 60% din împrumuturile acordate de bănci sectorului privat. Într-un astfel de scenărio, analiştii FMI consideră că PIB-ul ar putea scădea cu aproximativ 5% iar leul s-ar deprecia în faţa monedei unice cu 15-20%.

* accelerarea reducerii gradului de îndatorare a băncilor străine care ar avea ca efect scăderea dramatică a pieţei creditelor. Asta ar atrage după sine consumul şi investiţiile iar, ceea ce este cel mai periculos, deponenţii să-I piardă încrederea în sistemul bancar.

* secătuirea pieţelor financiare care ar impune înăsprirea politicilor fiscale şi finanţarea deficitului prin intermediul unui nou împrumut.

Transpunerea în realitate a oricărui din cele cinci riscurile identificate de analiştii FMI ar ridica pentru creditorii României un serios semn de întrebare vis-à-vis de solvabilitate. Fără a dori să ne repetăm, o analiză pertinentă a scenariilor economice ce pot fi aplicate în astfel de situaţii nu se regăseşte în programul nici unei formaţiuni politice.

Or, din acest punct de vedere, va fi demn de urmărit cum va reuşi viitorul executiv să facă faţă acestor riscuri care, din păcate, au o probabilitate destul de mare.

Ce ar trebui să facă România?

Ţinând cont că 2013 este un vârf de sarcină în ceea ce priveşte rambursarea împrumutului către FMI (vor fi de plată nu mai puţin de 5 miliarde euro), guvernul României nu are decât o singură soluţie: rostogolirea datoriei prin contractarea unui nou împrumut.

De altfel, acest pas a şi fost făcut: o nouă linie de finanţare este disponibilă României şi mai mult ca sigur că va fi folosită cel mai târziu în 2013. Asta însă cu speranţa că problema va fi rezolvată de… inflaţie.

Numai că asta loveşte direct în buzunarele noastre şi se va concretiza în scumpiri şi devalorizarea leului. O devalorizare greu de evaluat pentru că procesul controlat deocamdată de către BNR este pus în pericol de faptul că există posibilitatea ca BNR să-şi folosească rezerva valutară pentru plata ratelor în loc să atenueze eventualele şocuri valutare.

Pentru că scenariul rostogolirii datoriei să devină fezabil ar mai trebui îndeplinită însă o singură condiţie: viitorul guvern – indiferent de culoarea sa politică – ar trebui să folosească măcar o parte din banii împrumutaţi pentru a genera creştere economică. Din păcate, nici una dintre forţele politice care s-au perindat pe la Palatul Victoria nu se poate lăuda cu performanţe în acest domeniu, majoritatea măsurilor luate fiind profund antieconomice.

Datoria României deocamdată nu este foarte mare, însă nu pentru achitarea acesteia trebuie făcute o serie de sacrificii mari din partea economiei.

Gestionarea acestei datorii presupune inteligenţă şi un plan de acţiune pe termen lung, iar eşecul acestuia va condamna România la o perioadă îndelungată de stagnare economică, pentru că nu vor reuşi să creştem din datorie.

Concluzia: atât alegătorii cât şi cei ce visează la poziţii reprezentative să se mai aplece asupra promisiunilor electorale şi planurilor de guvernare avansate în actuala campanie pentru ca decizia luată în faţa urnelor să fie în cunoştinţă de cauză. Miza este mult prea mare pentru ca orgoliul personal sau de partid să umbrească interesul naţional.