“D-ale carnavalului” explorează farmecul discret al mahalalei

Asculta acest articol

Cuvântul “mahala” ni se pare tuturor foarte românesc, atât de mult s-a tot bătut monedă pe tema lui, de cele mai multe ori la modul negativ. Dar “mahala” este un cuvânt turcesc care înseamnă, pur şi simplu, periferie. Mahalaua de odinioară s-ar traduce azi prin cartierele mărginaşe din oraşe, rău famate, aproape rurale, populate de oameni simpli.

Universul mahalalei a fost tratat literar în două direcţii mari de percepţie. Avem pe de o parte dramele umane şi critica socială – să ne gândim la “Groapa” lui Eugen Barbu sau la piesa lui G.M. Zamfirescu, “Domnişoara Nastasia” – şi pe de altă parte scrieri în genul romanului “Maidanul cu dragoste” al aceluiaşi G.M. Zamfirescu, care privesc cu simpatie spre lumea “mărginaşilor”.

Cele două moduri de a percepe “mahalagismul” se întrepătrund în spectacolul realizat de Andrei Mihalache la Teatrul de Nord cu comedia clasică “D-ale carnavalului” de Caragiale. Un text care poate părea vetust şi oarecum minor faţă de alte opere ale lui Nenea Iancu, dar care în zilele noastre atât de superficiale capătă o actualitate care nu ştim dacă ne face cinste. Puţini mai ştiu însă că această piesă a provocat un scandal de pomină, prin realismul ei, la premiera din 1885 şi a fost nevoie de un articol al lui Titu Maiorescu care să pună lucrurile la punct. La mai bine de 130 de ani de atunci, privim povestea cu oarece duioşie şi recunoaştem în ea metehne româneşti dintotdeauna. Nuanţa de interpretare a textului e dată, desigur, de regie.

Comedie cu cântice

Nota duioasă a montării, ca un fel de omagiu adus teatrului clasic românesc şi Bucureştilor de altădată, este oferită în principal de adăugarea în text a unor cântece vechi de muzică uşoară. “Comedie cu cântice” îşi intitula Alecsandri multe piese, iar colaborarea Teatrului de Nord cu actorul şi cântăreţul băimărean Dorin Griguţă, un specialist al teatrului de revistă, a asigurat o pregătire muzicală competentă. Melodiile alese ajută la caracterizarea personajelor şi momentelor scenariului, uneori sporind efectul comic (când Nae le împacă pe cele două amante ele încep melodia: “Două viori cântă în noapte ca două surori…”). Carmen Frăţilă apare în scenă şi impresionează publicul doar cu cântece, pe lângă rolul anonim din scena carnavalului.

Avem apoi un decor minunat prin atenţia acordată detaliilor, reproducerea unei frizerii din veacul 19 mergând până la lighene, prosoape sau scule de dentist ori clopoţelul de deasupra uşii de la intrare, aici fiind spaţiul unde calfa Iordache ştie toate dedesubturile, patronul apărând doar sporadic între două aventuri donjuaneşti. Costumele, atât cele “civile”, cât şi cele de carnaval, respectă destul de fidel uzanţele epocii şi indicaţiile din text, remarcabilă fiind costumaţia rezervată lui Pampon, în armonie cu portretizarea lui ca un român de modă veche, mai curând de prin anii 1750. Singura care pare disonantă e Didina, dar pe ea o cunoaştem doar în costumul de carnaval.

Elementele vizuale şi muzicale sunt susţinute de o regie care adoptă pentru spectacol un tempo lent, râbdător, inserează peroraţii politice din “Momente şi schiţe” într-un dialog între ipistat şi chelner la frizerie, lasă farmecul textului să iasă la lumină fără să îl forţeze. Păstrând proporţiile, lectura lui Andrei Mihalache aminteşte de modul în care Celibidache încetinea deliberat ritmul unor lucrări simfonice, ca să dea voie muzicii să strălucească în cele mai mici amănunte.

Surprize şi regăsiri

Ducând mai departe comparaţia cu muzica, ansamblul de actori funcţionează aproape simfonic, dar o paralelă bună ar fi o partitură a lui Bartok Bela: Concertul pentru orchestră. Asta pentru că fiecare dintre actori are momentele sale de strălucire. Şi am spune că în această orchestră concertmaestrul este Ciprian Vultur, un Iordache extrem de autentic, care face impresie şi prin barba tunsă în stilul epocii, şi prin dezinvoltura cu care trece prin acest rol complex de jolly-joker fără a forţa nota câtuşi de puţin, oferind stabilitate unor scene care puteau uşor degenera în kitsch.

Lui Sorin Oros îi vine foarte bine rolul de fante al lui Nae, temperamental, dar atent temperat, asezonat şi cu tirade romanţioase rostite la braţ cu o domnişoară misterioasă. Acest rol al domnişoarei, introdus de regizor, îi prilejuieşte un debut scenic de o drăgălăşenie totală tinerei (noi) actriţe Yvette Princz, până acum implicată în Teatru ca sufleur. Rol de copilă gata să se lase vrăjită şi să-şi reverse tandreţea cui i-o cere. Dar lumea e rea şi totul se termină, de regulă, cu o palmă peste fund – însă nu e vina ei.

Trecănd în teritoriul feminin, Miţa creată de Dorina Nemeş e foc şi pară, rochia de un roşu aprins accentuându-i partea demonică. Din păcate, izbucnirile ei trec uneori graniţa credibilului, făcând din personaj câteodată o caricatură de care nici măcar mondenele de azi nu se prea apropie. Tot o caricatură, dar bine controlată de Alina Negrău, apare a fi Didina, iar scena lecturii biletului de la Nae este în sine un moment savuros de comedie, ilustrând un tip de femeiuşcă nu prea dotată intelectual, dar foarte instinctivă. De altfel, dactilografele erau, şi pe atunci, obiectul multor glume.

Amanţii trădaţi alcătuiesc şi ei un cuplu de pomină. Romul Moruţan izbuteşte o compoziţie de zile mari în rolul lui Pampon, om închis în ideile lui fixe, cu costumaţie de tradiţionalist înrăit, dar sincer în prostia şi ipocrizia lui. Mimica actorului ar merita studiată în facultăţi. “Dorurile mele”, cântată de el, te răscoleşte, ca şi toiagul ancestral din recuzită. De cealaltă parte Crăcănel jucat de Radu Botar are un salt de nivel, în prima scenă părând un bătrânel lovit de un Alzheimer incipient, dar prinzând apoi viaţă odată ce simte mirosul luptei (volintir, deh, cu iz de Zorro). Scena lor din carnaval, în care dinamica acestui conflict se schimbă de la minut la minut, e unul din momentele memorabile ale ultimelor stagiuni.

Marea şi plăcuta surpriză e travestiul savuros şi ireproşabil reuşit de Alexandra Odoroagă în rolul Catindatului, ajutată şi de vocea mai groasă, încât n-ai crede-o femeie dacă n-ai vedea afişul, într-o revenire spectaculoasă şi aşteptată pe scena sătmăreană. Stelian Roşian dă un contur rotund, fără să cadă în grosier, poliţistului avid de onoruri şi titluri (încât ajunge şi amiral până la urmă) şi escroc fin în timpul liber. În fine, Tibor Szekely obţine, meritat, primele aplauze ale serii cu tirada lui politică revoltată, care îi arată un potenţial actoricesc prea puţin folosit până acum. Ar fi timpul să-l vedem într-un spectacol de studio.

Farmecul discret al vechii mahalale învăluie sala. Şi oamenii pleacă fericiţi acasă la final. Teatrul e (şi) despre asta.