Daniel Dăianu, despre România și Uniunea Bancară

Asculta acest articol

Uniunea Bancară este văzută ca modalitatea de a rupe spirala infernală între criza datoriilor suverane și criza bancară, conform adevarul.ro.

Cercul vicios operează în esență astfel: țări salvează bănci, dar datoriile publice cresc și trebuie să-și găsească finanțare; cum accesul pe piețe este tot mai dificil, tot bancile cumpără obligațiuni suverane ale țărilor unde își au sediul, ceea ce perpetuează relația omblilicală. Banca Centrală Europeană a aruncat în cateva rânduri un colac de salvare băncilor prin linii de finanțare lungi și ultra-ieftine. EFSF (Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară) și acum ESM (Mecanismul European pentru Stabilitate) au fost văzute ca instrumente pentru atenuarea costului finanțării datoriilor suverane ale țărilor aflate la mare anaghie. Odata cu Uniunea Bancară (UB), ESM ar avea posibilitatea de a capitaliza direct bănci aflate în pericol de insolvență.

Daniel Dăianu, despre aderarea la zona euro: 2015 nu e o ţintă ratată, ci nerealistă

Cele patru dispozitive ale UB ar fi: mecanismul unic de supraveghere și reglementare (de catre BCE), mecanismul de rezoluțiune (pentru băncile care au probleme), ESM și o schemă de garantare colectivă a depozitelor. Aceste dispozitive  implică scheme de finanțare, adică aranjamente fiscale! Deci, o uniune bancară nu poate funcționa fără aranjamente fiscale, care înseamnă resurse comune pentru intervenție și împărțirea poverii (burden-sharing). Taxa pentru tranzacții financiare este evocată ca sursă de alimentare a unui eventual buget al zonei euro (pentru unii, taxa pe tranzacții ar fi și sursa pentru bugetul UE).

Președintele consiliului European, van Rompuy, a subliniat un alt aspect-cheie: nevoia de “capacitate fiscală”. Prin această uniunea monetară/uniune bancară ar trebui să ajute, la nevoie, țările să răspundă la șocuri asimetrice. Este aici o recunoaștere că zona euro nu este o arie monetară optimă, că există discrepanțe structurale majore între economii și că fără mecanisme adecvate de atenuare a șocurilor, tensiunile și decalajele dintre țări nu se vor diminua. Uniunea Bancară ar fi o cale ocolită de adâncire a integrării economice, a celei fiscale – pentru a se evita o abordare frontală a problemei fiscale din motive de ordin politic.

Ideal ar fi ca dispozitivele menționate mai sus, ale Uniunii Bancare, să apară simultan. Dar aceasta este practic imposibil. Și, chiar dacă ar apărea concomitent, o problemă ce ar subzista privește coordonarea economică, funcționarea unor instrumente la nivelul zonei euro care să scoată economiile din recesiune. Altminteri, bilanțurile băncilor nu se vor ameliora – chiar dacă riscul de insolvență va fi mult diminuat. Și între țările din zona euro, din UE, diferențele sunt mari în privința pontențialului economic, al producției de tradables, de competitivitate.

Cele mai multe dintre țările intrate în UE începand cu 2004 nu fac parte din zona euro. Ele au piețele bancare dominate copios de grupuri bancare străine, în general depind covârșitor de piețele zonei euro. Cu câteva excepții ele sunt puternic euroizate și au grad inferior de productivitate și competitivitate, au instituții fragile. Interesul pentru Uniunea Bancară este firesc, întrucat odată formată ea va afecta activitatea sistemelor bancare din țările din afara zonei euro în mod direct și indirect.

O atitudine față de UB ar putea fi de genul “free-riding”: dacă se rezolvă problemele băncilor din zona euro este foarte bine deoarece ele controlează mult din sistemul bancar local și automat acesta ar fi mai solid. Dar lucrurile sunt mult mai complicate dacă le judecăm prin prisma relațiilor între autoritățile naționale în functie de statut de țară-gazdă sau țară-mamă pentru bănci, de relația de putere economică, de gradul de euroizare etc.

Optimizări ale grupurilor bancare în materie de lichidități și capital pot induce mișcări de resurse destabilizatoare pentru țările nou-intrate în UE. “Initiativa de la Viena” a avut menirea să stăvilească un astfel de fenomen după declanșarea crizei financiare în iarna lui 2008-2009. A nu fi la masa deciziei este un handicap major, fiindcă nu poți miza orbește pe clarviziunea, solidaritatea partenerilor din UE. Garantarea colectivă a depozitelor, când va fi, ridică și ea o mare problemă. Dacă ar fi instituită numai pentru țările din zona euro, ar putea provoca ieșiri de lichidități din economiile din afara zonei, dacă acestea din urmă sunt percepute ca fiind mai puțin solide și sunt euroizate intens. Pentru a preveni o astfel de situație ar trebui ca schema de garantare să fie extinsă (ceea ce este cu mare semn de intrebare), sau macar să existe aranjamente de linii de finanțare între băncile centrale ale țărilor din afara zonei euro și BCE. Ce faci dacă bănci care nu sunt subsidiare ale unor grupuri din zona euro au dificultăți? Ai gândi că bugetul național trebuie sa intervină. Dar este posibil și un aranjament cu ESM în anumite condiții? Acestea din urma ar putea implica o participare la alimentarea ESM cu resurse.

O țară din afara zonei euro ar putea participa în mod insituționalizat la activități ale Uniunii Bancare, poate face parte din mecanismul unic de supraveghere, într-o formă sau alta. O țară ar putea fi, de facto și de jure, în Uniunea Bancară, chiar dacă nu face parte din zona euro și își menține o politică monetară cât de cât autonomă. Dar a fi inclusă în UB, fie și parțial, cere unei țări să aibă politici economice potrivite pentru o astfel de structură și, în plus, să participe cu resurse la finanțarea dispozitivelor de intervenție în Uniunea Bancară. Și, când ne gândim că România nu a fost capabilă să absoarbă decât 10% din resursele UE ce i-au fost puse la dispoziție, înțelegem că mizele sunt enorme. Pe de-o parte, România are de plătit contribuția la bugetul UE. Pe de altă parte, participarea directă la funcționarea UB ar reclama, este de presupus, alte resurse naționale (poate la bugetul zonei euro…). Aranjamentele fiscale ale unei uniuni bancare nu echivalează cu o integrare fiscală deplină, care să conducă la uniformizarea legislației fiscale în țările membre, la taxe și impozite similare (în SUA, de pildă, există impozite la nivel federal și taxe și impozite la nivel de stat, ultimele fiind diferite). Dar o trezorerie comună ar fi necesară, precum și emisiuni de obligatiuni comume (eurobonduri) și taxe comune (cum ar fi taxa pe tranzacții financiare).

România are nevoie de un salt spectaculos de performanță în absorbția resurselor europene, în utilizarea resurselor publice în general, în creșterea veniturilor fiscale (care sunt între cele mai scăzute din UE), în dezvoltarea producției de tradables, în funcționarea de ansamblu a economiei, pentru a beneficia în mod direct (mă refer la participare) de apariția Uniunii Bancare. De un asemenea salt spectaculos de performanță depinde adoptarea monedei euro. Cât de posibil este acest salt într-un orizont apropiat este mult de discutat. Oricum, are sens participarea directă (dacă este posibil) la mecanismul unic de supraveghere.  Daniel Dăianu este profesor de economie la SNSPA