Asculta acest articol
Interviu cu prof.univ.dr. Radu Nicolae Gologan, preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România
Aflat la Satu Mare cu prilejul desfăşurării Olimpiadei Naţionale de Matematică, prof.univ.dr. Radu Nicolae Gologan, preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România şi coordonatorul Lotului Olimpic Naţional de Matematică, a avut amabilitatea să ne acorde un lung interviu, pe care îl reproducem în cele ce urmează.
– Aveţi o vastă experienţă didactică. Ce l-aţi sfătui pe un tânăr care îndrăgeşte matematica?
– În primul rând, nu numai s-o îndrăgească, ci să o şi practice şi să o exerseze. Să încerce să realizeze că tânărul aflat pe băncile şcolii face doar o mică parte din începutul matematicii adevărate. Matematica adevărată este acea ştiinţă în care încă este loc de noi creaţii care vor influenţa viaţa în deceniile şi secolele următoare.
– Ce factori v-au influenţat în opţiunea pentru domeniul în care excelaţi?
– Păi, cred că la început familia şi mai ales tatăl meu, chiar dacă mama a fost profesoară de matematică. Primele începuturi de gândire aritmetică le-am făcut prin problemele pe care mi le punea tata, copii mici fiind, şi ni s-a părut un joc plăcut şi mie şi fratelui meu. Pasiunea efectivă pentru matematică, precum concursurile de matematică, am obţinut-o abia prin clasa a IX-a când m-am ambiţionat să merg mai departe şi să ajung la olimpiada internaţională, ceea ce am şi reuşit în anul următor. După aceea a fost clar, cum să spun, nu mai aveam alegere, în general. Sigur, acuma copiii care vin la olimpiada de matematică nu înseamnă că se fac toţi matematicieni. Dar în perioada comunistă era o opţiune foarte clară pentru că a fi matematician însemna să ai opţiuni şi posibilităţi să gândeşti liber, căci nimeni nu te putea controla în minte.
– Există în prezent vreo diferenţă faţă de trecut în ceea ce priveşte perspectivele unui tânăr?
– Perspectivele sunt mult mai mari în momentul de faţă. Un tânăr are perspective internaţionale mult mai mari. Această circulaţie a ideilor şi a oamenilor în lume este extrem de importantă. Matematica nu se mai poate face de unul singur.
– Matematica elementară este utilizată zilnic, spre deosebire de matematicile superioare. Mulţi ajung la concluzia că matematica din liceu nu le este de ajutor în majoritatea profesiilor. Este doar o percepţie greşită?
– Este o percepţie subiectivă. În primul rând, mie îmi place să spun că principala aplicaţie, ca importanţă practică a matematicii în şcoală, din preuniversitar, este aceea că îţi ordonează gândirea. Asta este o aplicaţie practică. În al doilea rând, sigur că atunci când te îndrepţi spre meserii care conţin matematica este, cum spun americanii, prerequisites, adică baza, baza ca să poţi să mergi mai departe. Iar a spune că – ceea ce foarte mulţi o spun, din păcate, nu ştiu dacă în glumă sau serios, dar uneori serios – că ceea ce au învăţat la matematică nu au aplicat niciodată nicăieri, e fals. Nu realizează că nişte raţionamente matematice, făcute la şcoală de mai multe ori, sunt utile pentru raţionamente din viaţa practică. Nu mai realizezi că faci un raţionament logic, corect, despre ceva din viaţa de zi cu zi, care să zicem că nu are legătură aparentă cu matematica, dar acel raţionament ţi-a fost întipărit prin exerciţii matematice. Pe urmă, geometria care te învaţă să vizualizezi, să vezi în speţiu, te învaţă să apreciezi distanţe şi mărimi. Ce să mai vorbim de algebră, care te învaţă să ai memoria şi jocul cu semnele.
– Unii profesori obiectează că programele şcolare sunt supraîncărcate. Cum vedeţi gradul de încărcare a programei în raport cu capacitatea elevilor?
– Probabil că e, probabil că pentru vremurile noastre şi pentru modul în care evoluează inteligenţa copiilor în ziua de astăzi este puţin încărcată. Este încărcată pentru că locurile din care copiii, tinerii iau informaţie sunt mult mai multe decât pe vremuri. Şi atunci ei refuză, sau mintea lor refuză să mai acumuleze din alte părţi atunci când unele vin practic automat. IT-ul este sursa principală de informaţie pentru un copil din ziua de azi. Deci ar trebui să fie simplificate şi făcute să fie foarte legate de acele obiecte cu care ei practic se nasc acuma: calculatorul, telefonul inteligent şi tableta.
– România dă olimpici de excepţie, dar stă mai slab la învăţământul de masă. Dovadă sunt rezultatele la testele Pisa.
Care ar fi cauzele? Ce au alte ţări şi nu avem noi?
– Da, este o componentă a evaluării situaţiei învăţământului matematic din România. Dar şi aici este mult subiectivism. După părerea mea, cea mai mare problemă a şcolii româneşti este că nu reuşeşte să ridice nivelul minimal. Acolo e problema. Vârfuri avem, nivelul mediu este aproximativ corect, dar avem un procent foarte mare de tineri care trec prin şcoală şi ajung la vârsta maturităţii fără a avea cunoştinţe minimale pentru societatea românească.
Când vorbim de nivelul minimal de educaţie mă refer la acel segment de populaţie care trebuie să înveţe să fie buni executanţi corecţi şi să poată acumula în orice situaţie din viaţă cunoştinţe care să le permită să-şi schimbe meseria şi să facă ceva util. Aici avem probleme. Pentru acea parte, teoria ar trebui să fie simplificată şi mers mult mai mult pe un învăţământ axat pe practică.
– Care ar fi principalele schimbări pe care le-aţi dori în învăţământ?
– Am spus una: simplificarea lui. Dar partea cea mai gravă de care suferă învăţământul românesc este accentuarea birocraţiei. Deja au ajuns virale pe Internet fotografii, filmuleţe şi caricaturi cu profesorul care în loc să se ocupe de copii la clasă, este înglodat în hârtii, în dosare şi în rapoarte pe care trebuie să le facă. Se organizează şi tot felul de cursuri de perfecţionare care sunt, cum să spun, un fel de a ne fura căciula, pentru că doar 10% sunt serios făcute. Sunt mai mult pentru a scoate o adeverinţă. Asta-i marea problemă a învăţământului românesc şi de fiecare dată când se vrea câte o reformă, reforma la bază se transformă în hârtii suplimentare. Atât.
– Una dintre aceste reforme se referă la manualele digitale. Care este părerea dvs?
– Nu ştiu să dau un răspuns categoric. Îmi pun şi eu problema asta adesea. Probabil că acolo se va ajunge până la urmă; informaţia pe care o vom folosi sau de care avem nevoie va fi digitală. Dar cartea va rămâne, evident, şi cel puţin generaţiile care cresc acuma încă sunt dependente de carte. Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor. Probabil că în totalitate informaţia va fi digitală. Dar e greu de spus. Cine credea, acum 30 de ani, că pe un telefon mobil o să avem atâta informaţie cât avea în 1985 cel mai tare calculator din România? Telefoanele sunt de o mie de ori mai puternice decât acel calculator, care dirija economia planificată a României. E greu de anticipat, foarte greu.
– Cum vedeţi rolul jocului în învăţare?
– Ludicul e important aproape în orice moment al vieţii. Sigur, în copilărie, învăţarea se face prin joc în totalitate. Dar uitaţi-vă că şi la 15 ani şi la 18 ani şi la 40 de ani jocul te face să înveţi ceva. Dar în şcoala primară părerea mea este că în totalitate trebuie folosit jocul. Noi învăţăm şi mai târziu în matematică să îi facem pe copii, care sunt dependenţi în mare majoritate de jocuri digitale, ca prin acele jocuri digitale să creăm şi informaţie – informaţie matematică, informaţie literară, informaţie de cultură generală. Aici ar trebui acentuat şi ăsta ar trebui să fie rolul profesorului – să-l îndrepte pe copil spre un joc care să aducă ceva.
– Pe ce loc puneţi matematica într-o ierarhie a profesiilor în cazul elevilor care îşi aleg profesii diferite de matematică?
– Matematica este după părerea mea categoric pe primul loc în educaţia primară. Până la 15 ani, în totalitate ar trebui să fie educaţi prin matematică, pentru că creează acea gândire logică de care vorbeam, acele secţiuni de logică, silogisme matematice în bloc. Sigur, există şi alte materii care te fac să înveţi şi să raţionezi, evident, inclusiv literatura. Altele puternic fac lucrul ăsta, cum e şahul, go-ul, cum sunt jocuri ale minţii, foarte puternice. Matematica este însă pe primul loc.
– Matematica evită şi neglijarea unor semne din cele mai mărunte, cum e virgula…
– Da, matematica are foarte multe dintre componentele de nelipsit din viaţa cotidiană şi de gândire a omului. Astea se învaţă prin matematică chiar dacă nu credem sau chiar dacă nu recunoaştem. De la primele noţiuni de cifră, număr, adunare, scădere, astea sunt relaţiile dintre nişte obiecte imaginare şi cele din viaţa cotidiană.
– Se spune deseori liceu de matematică-informatică. Ce leagă cele două discipline?
– Este mai mult o reclamă. Sună bine. Pentru că reprezintă viitorul matematica şi informatica. Şi e un fel de a spune că în această clădire învaţă copii foarte buni, cu înclinaţii spre matematică.
– Nu există o legătură indisolubilă între cele două discipline?
– Nu, nu. După părerea mea, ar trebui să dispară aceste denumiri, de colegiu şi liceu de matematică-informatică, să fie numit pur şi simplu liceu, aşa cum era pe vremuri.
– E doar o etichetă?
– Etichetă. Clasificarea se face după rezultatele copiilor şi nu după titulatura de filologie, de … E un singur cuvânt. Liceu înseamnă locul în care înveţi şi obţii ultimele noţiuni de cultură generală pentru viaţă.
– Ce sfaturi le-aţi da celor care doresc să profeseze în domeniul matematicii?
– În primul rând le-aş spune că fără doar şi poate matematica va deveni în totalitate ştiinţa viitorului. Matematica intervine deja în multe dintre aspectele vieţii, unele de neînchipuit acum 50 de ani. În medicină, de exemplu, în biologie, în inginerie evident, dar şi în ştiinţele umaniste. Matematica clasifică opere literare, poate clasifica piese de teatru, poate înmagazina cunoştinţe imense pe un singur fir de păr.
Îi sfătuiesc pe toţi copiii care merg la şcoală şi pe părinţii lor să nu neglijeze matematica şi ar fi bine să scoatem din vocabularul educaţiei (expresia) „Ei, nici eu n-am fost bun la matematică, dar uite ce bine am ajuns”. E o greşeală, cum spun americanii, e politically incorrect să spui copilului tău că nici tu nu ai fost bun la matematică.
– E nevoie de nişte dotări native pentru a ne însuşi matematica?
– Pentru a face matematică de performanţă, da, evident. Dar pentru a fi un elev obişnuit la matematică, unul care să poată acumula orice din programa şcolară nu e nevoie. E nevoie de un mediu familial bun, e nevoie de puţină muncă şi de nişte profesori care să fie dedicaţi şi să aibă harul ăsta de a nu-i face pe copii să urască matematica…
Fii primul care comentează