Euroscepticii ies in strada (I)

Asculta acest articol

Tot mai des auzite si destul de usor de remarcat prin timbrul si inaltimea lor vocile eurosceptice. Incurajate de “Cazul Euro-Grecia”, pozitiile potrivnice, din diverse motive – uneori explicate inteligent, alteori nu – ocupa pagini de ziare, emisiuni de televiziune ori microfonul ingaduitor de felul lui al dezbaterilor academice. Greu nu ne este sa intelegem de unde vine acest val de rostiri putin protocolare cu organizatia spre care am privit atatia ani cu jind si speranta. Si unde, spre sansa noastra, dar mai ales a celor de dupa noi, am ajuns. Si unde suntem nu doar “privitori ca la teatru”, vorba poetului, ci actori cu acte in regula. E drept, nu cu certificat de competitori la Cupa Campionilor. Dar cu drepturi de care trebuie sa ne dovedim in stare sa beneficiem. Dar si cu indatoriri ce trebuie sa fim in masura sa le onoram. Important ramane realitatea de a fi in acvariu (stiti, banuiesc, anecdota cu pricina…). Daca ar vorbi carcotas doar unii de pe margine, as mai intelege. Povestea cu vulpea si strugurii. Este veche, dar buna de tinut minte. Scepticismul fata de Comunitatea Europeana se dovedeste insa o planta carnivora ce-si face loc si prin curti interioare UE. Asadar, avem de-a face cu glasuri de interior, poate chiar dintre acelea dedulcite la gustul laptisorului de matca de Bruxelles. Din doua una, zic eu. Ori respectivii, fiinte cu gusturi subtiri, nu gasesc indeajuns de nutritiv si de gustos produsul, asta insemnand orice< pozitie dobandita – nationala ori europeana – etajul de nomenclatura rezervat, marca de limuzina, departe de cea promisa etc. Sau, cum se zice pe la noi, prefera sa se stie si cu marul in san si cu sufletul in rai. Ca in acest fel, la o adica, sa-si poate pune in priza difuzoarele cu numar corespunzator de decibeli, pentru a se auzi pana hat departe> De cand tot spunem noi? Dar ce, ne-a auzit cineva? Sincer sa fiu, eu nu-i inteleg nici pe unii, nici pe ceilalti. Asta nu pentru ca m-as aseza, fara sa mi-o ceara cineva, pe palierul rezervat doar inteleptilor. Am insa pretentia ca pot gandi cu minte clara si cu picioarele pe Pamant. Vremea cand o tara, oricare ar fi ea, si oricat de puternica, se poate descurca singura in toate cate pretinde viata si epoca sa te descurci. Aliantele de orice fel, politice, diplomatice, comerciale, se fundamenteaza pe ceea ce romanul a sintetizat in binecunoscuta zicala< unde-s doi, puterea creste.

Asa s-a nascut Organizatia Natiunilor Unite si toate organismele sale specializate. Asa sau constituit structurile regionale, subregionale s.a… Uniunea Europeana si NATO s-au constituit din aceasta convingere. Mai multi la un loc fiind, te pui mai bine in valoare si beneficiezi de o experienta altfel inaccesibila tie. De aceea stau si zic< ce ne-o fi trebuind acum? Sa ne faca Uniunea Europeana si de mancare? Sa ne spele si vasele? Am pornit catre Bruxelles din pozitia noastra istorica. Ne-am promis cu seriozitate sa facem eforturi care se cer pe parcursul oricarei curse de durata. Imi amintesc de un studiu de acum cativa ani, care cauta sa desprinda sansele tarii noastre de a prinde “roata” celor cu performante recunoscute. Pana prin 2025 ar fi urmat sa atingem doar partial nivelul de trai mediu din UE. Dar mai intervin crize de tot felul, inundatii, ani de seceta, cate si mai cate. Pasul nu inainteaza asa cum iti propui. Ceea ce nu inseamna ca solutia este sa renunti. Cu atat mai putin productiv se poate considera tonul devastator pesimist, asocieri de imagini apocaliptice, preferinta excesiva pentru imagini facute sa ne provoace insomnii. Ori, si mai rau, cosmaruri.

Nicolae Bud