Asculta acest articol
Vorbea cu mine ca şi cum s-ar juca. Mă iscodea cu vorbele lui şi se bucura de ceea ce spune dar şi de ceea ce spun eu. Iniţial mă gândeam că poate urmăreşte ceva…
Dar nu reuşeam să înţeleg ce anume, căci peste toate vorbele noastre, însemnat-neînsemnate, rămânea doar euforia sau bucuria lui. Era precum bucuria unui copil de a fi acceptat de prietenul mai mare, pe o poziţie de egalitate, într-o discuţie de o importanţă capitală.
El a înţeles chiar atunci cât de importantă era discuţia noastră şi era absolut sigur de reuşita ei. Numai astfel îmi explic starea lui, ca o vibraţie a bucuriei de a fi. Era convins că sunt pătruns de aceeaşi trăire şi că înţeleg prea bine ce vrea să-mi spună.
Ciudat poetul acesta! L-am înţeles… la despărţire.
Se bucura de întâlnirea cu mine, aşa… pur şi simplu! Eu îl suspectam… de intenţii ascunse. Acum vin şi zic: Iartă Doamne neputinţei mele! Binecuvântează Doamne poetul acesta ciudat!
Adrian Ţineghe
1 comentariu
Nu cred ca Gh. Cretu a fost un poet ciudat. A fost, poate, un om care si-a dorit sa fie bagat in seama, un om care avea mereu ceva de zis si insista sa o spuna, altfel nu prea lasa pe altii sa vorbeasca.
Cat despre posibile “intentii ascunse”, ce o fi avut el de ascuns, nu stiu. Poate doar conditia crunta in care se zbatea si de care nu prea s-a plans, pe care o tinea in buzunarul de la haina, nici ascunsa, nici la vedere.