Gheorghe Creţu, sau Don Quijote în cercul vicios

Asculta acest articol

Şi totuşi, vestea m-a luat total pe nepregătite, ne scrie profesorul Ştefan Haiduc. Gheorghe Creţu a încetat din viaţă! Gheorghe Creţu nu mai este! Mult prea devreme, la doar 52 de ani, când mai avea multe de făcut, de orânduit, în viaţa cotidiană, şi cea literară.

Nu o să mă pot obişnui repede cu această idee. Îi ştiam fiinţa firavă, sănătatea şubredă, mai fusese internat prin spitale, dar nu-i plăcea să fie compătimit, mai ales că nu se plângea de toate cele vicisitudini care-l încearcă, probabil dintr-o mândrie de a fi în rând cu ceilalţi.

Toată viaţa sa a fost o zbatere într-un cerc vicios al neputinţei, al condiţiei sociale pe care nu putea să o depăşească, o confruntare zilnică cu diferite probleme existenţialiste, cu suferinţa fizică şi morală, cu durerea surdă a neîmplinirii, cu revolta lăuntrică şi incertitudinea zilei de mâine, cu dezamăgirea ş.a. A fost un luptător, toate acestea nu au reuşit să-l copleşească, să-l deprime, să declanşeze nemulţumirea de sine.

Parcă dând cu tifla unui destin potrivnic, reînvia de fiecare dată în mod miraculous, alimentat de un optimism dionisiac. Când nu te aşteptai, răsărea şi el, de după un colţ, cu un aer preocupat sau cu un zâmbet şăgalnic. Simplifica lucrurile, lua viaţa aşa cum este, nu purta în sine niciun stigmat ancestral, niciun complex al inferiorităţii.

Cei mai mulţi dintre noi suntem supuşi prejudecăţilor, putem greşi în evaluări, nu putem depăşi un prag psihologic, care ne protejează imaginea de sine, confortul interior. Despre fiecare om putem vorbi şi de bine, şi de rău. Depinde de foarte multe oglinzi prin care îl privim.

Fiecare dintre noi putem stârni anumite animozităţi, uneori chiar fără să ne propune, fără să vrem. Putem să ne alegem cercul de prieteni sau neprieteni, dictate de afinităţi elective. Nimeni nu e perfect. Dar se cuvine să căutăm acea lumină lăuntrică, pe care fiecare din noi o poartă, mai la vedere sau mai ascunsă. Dacă sporim cu ceva tezaurul de înţelepciune şi sensibilitate al lumii, măcar cu o fărâmă, cât de mică.

Fiind foarte prezent în viaţa culturară a timpului său, poetul Gheorghe Creţu este salvat de această situare între aspiraţie şi împlinire, de patima lui pentru poezie, cultură, de acea lumină a eului interior, care i-a luminat creaţia literară, din care volumul „Numai corbii“ rămâne de referinţă. Prea te-ai grăbit, Creţule, puteai mai adăsta. Măcar să mai înviorezi întâlnirile. De la care, de aici încolo, vei lipsi.