Asculta acest articol
Majorarea salariului minim din sectorul bugetar la 1.000 lei, anunţată joi de premierul Victor Ponta şi prevăzută pentru anul 2014, ar duce la creşterea salariului minim net ( popular spus ”bani în mână” ) la 741 lei. Aproape exact suma considerată deductibilă pentru contribuţiile de sănătate la pensionari, dar nedeductibilă pentru salariaţi, scrie cursdeguvernare.ro.
Totodată, stabilirea plafonului salarial bugetar la 7.000 lei, ar conduce la un salariu maxim net ( tot ”bani în mână”) de 4.910 lei. Ceea ce implică faptul că raportul real între cel mai mare şi cel mai mic salariu din sectorul bugetar ar urma să fie de 6,63 la 1 şi nu de 7 la 1. Motivul este deducerea personală de 250 lei, valabilă integral până la 1.000 lei venit impozabil ( 1.198 lei brut) şi inexistentă la cel de 7.000 lei brut.
Aceste calcule corespund situaţiei de referinţă, în care salariatul nu mai are alte persoane în întreţinere. Altminteri, fiecare dintre acestea conferă dreptul în prezent la un supliment la deducere de 100 lei pe persoană ( efect de numai 16 lei în plus buzunar ). Supliment redus progresiv spre zero la un venit impozabil de 3.000 lei (3.593 lei brut).
Toate aceste precizări, deşi de ordin tehnic, sunt absolut necesare pentru a nu lăsa loc la nici un fel de confuzii posibil de produs la o percepţie superficială a sumelor anunţate. Şi pentru a şti exact la ce să ne aşteptăm în cazul aplicării acestui proiect de modificare a salarizării în sectorul bugetar.
Exprimat în euro, salariul minim net ar urma să fie de 168 euro (aprozimativ 1 euro pe oră lucrată) iar cel maxim net de 1.116 euro ( aproximativ 6,5 euro pe ora lucrată). Mai bine în partea de jos a grilei dar destul de scăzut pentru răspunderea şi pentru riscurile asumate de o slujbă asumată şi bine făcută în sectorul de stat, ce poate fi asimilat cu o firmă ce are 20 milioane de acţionari ( vreo 5 milioane plătitori , dar asta este altă problemă).
Dincolo de principiu, va fi de aşteptat şi introducerea în salarizare a unor venituri pe criterii de performanţă, care vor schimba substanţial poza iniţială de echitate socială. Reamintim că şi înainte de 1989 se vehicula un raport de 5,5 la 1, doar că acesta funcţiona efectiv pentru toate veniturile. Suplimentele fiind limitate la trei retribuţii lunare, de unde rezulta un raport maxim de 6,875 la 1 – interesantă coincidenţă, nu ?
Dincolo de ce va da statul în plus, ar mai fi şi ce va colecta suplimentar pe calea impozitării veniturilor minime astfel majorate. Concret, faţă de 132 lei contribuţii de asigurări sociale, sănătate şi şomaj, plus 67 lei impozit pe venit, sume ce corecpund noului salariu minim din prezent, de 800 lei, în 2014 ar urma să se achite 165 lei contribuţii de asigurări sociale, sănătate şi şomaj plus 94 lei impozit pe venit.
Pe scurt, statul ar da în plus bani pentru cei cu salariile cele mai mici în sistem dar ar şi colecta de la fiecare 60 de lei în plus sub formă de taxe şi impozite. Asta fără a mai socoti ieşirea unora din zona în care se acordă diverse ajutoare sociale, prin trecerea peste pragul de venit pe membru de familie. Impact care ar degreva ( pe bună dreptate) bugetul de stat dar ar nemuţumi pe cei afectaţi, care vor percepe nu majorarea salarială ci modificarea netă ( plusul de bani minus subvenţia anulată).
Dacă în prezent salariul minim net este de 601 lei iar majorarea ar trebui să-l urce la 741 lei, atunci cei care vor pierde din ajutoare mai puţin de 140 lei vor avea de câştigat per total iar cei care nu vor mai avea dreptul la ajutoare în sumă mai mare de 140 lei vor avea de pierdut. Pentru ei, majorarea salarială s-ar putea traduce într-n dezavantaj şi, de aceea, un studiu de impact şi/sau o corelare a grilei de acordare de alte beneficii sociale ar fi obligatorie.
Legătura dintre alocaţia pentru copii, politica fiscală şi impactul demografic
Dăm alocaţii universale iniţial mari şi apoi mici, avem deduceri ridicol de mici pentru copiii aflaţi în întreţinere şi apoi ne mirăm ce impact demografic au aceste măsuri de redistribuire a veniturilor. Asistăm pasivi la scăderea populaţiei, atât urmare a naşterilor tot mai puţine cât şi a plecărilor în străinătate, cu pericolul de a asista la prăbuşirea sistemul de asigurări sociale pe termen lung, conform cursdeguvernare.ro.
În conformitate cu prevederile Legii 61/1993 republicată şi OUG 124/2011, toţi copiii cetăţeni români, straini sau apatrizi care domiciliază în România au dreptul la alocaţie de stat în cuantum de 200 lei/lună până la vârsta de 2 ani şi 42 de lei lună (84 lei pe lună în cazul copiilor cu handicap) până la vârsta de 18 ani.
Pentru a beneficia de alocaţie, copiii trebuie să urmeze o formă de învăţământ. De altfel, ei pot primi suma aferentă şi după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă urmează cursurile profesionale sau liceale, până la finalizarea acestora (cu condiţia să nu repete anul şcolar decât dacă motivele sunt de natură medicală).
Din 2012, cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se raportează la indicatorul social de referinta (ISR, stabilit la o valoare de 500 lei), dupa cum urmează:
Pentru copiii de până la 2 ani (sau 3 ani pentru copilul cu handicap), alocaţia de stat este 0,4 ISR.
Pentru copiii cu vârsta între 2 şi 18 ani, alocaţia de stat este 0,084 ISR.
Pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 si 18 ani, alocaţia de stat este de 0,168 ISR.
Argumentaţia teoretică, cum că sumele acordate de stat ar fi un drept universal al copilului, are o hibă foarte uşor de decelat. Aceasta constă în modificarea bruscă, cu un raport de aproape 5 la 1, între vârsta de 2 ani şi vârsta de 3 ani a copilului. Ceea ce, corelat cu durata concediului maternal şi obligativitatea păstrării slujbei pe timp limitat pentru o mamă, sugerează că, de fapt, ajutorul se acordă mamei şi nu copilului.
(Citeşte şi: ”Politici de creştere demografică: Cum a balansat natalitatea către femeile salariate şi instruite. România şi politicile familiale europene”)
Tehnic, suma de 200 lei corespunde deducerii la impozitare a unei sume venit net de 1.250 lei, adică unui salariu brut de 1.506 lei. Cu alte cuvinte, traducerea în termeni populari a alocaţiei de 200 lei ar fi cam aşa: pentru ca mamele care lucrează să îşi poată îngrji copilul în primii ani de viaţă, li se oferă, pe lăngă dreturile legate de fostul salariu, efectul unei o deduceri la impozitare corespunzătoare salariului de 1.500 lei.
Dacă sumele plătite de statul român drept alocaţie pentru copii sunt foarte mici ( sub 10 euro pe lună), atunci sumele deductibile pentru copiii aflaţi în întreţinere sunt extrem de mici ( cam 3,5 euro pe lună). Cu doar maxim 100 lei deducere, echivalentul a maxim 16 lei alocaţie pentru copiii celor care lucrează cu forme legale, nu trebuie să ne mire cine face copii în România şi câţi.
Raportul între alocaţii şi deduceri este puternic debalansat în favoarea alocaţiilor, ceea ce implică un accent pus pe teza ”copiilor la comun” şi nu pe ideea de a ajuta pe fiecare după merite să aibă mai mulţi copii. Pentru unii, copii devin, pur şi simplu, o sursă de venit, cadenţa de unul la doi ani asigurând un nivel redus dar sigur de lichidităţi în familiile ce îşi duc traiul de pe o zi pe alta.
(Citeşte şi: ”Cine şi cum va plăti pensiile decreţeilor. Cum pregăteşte guvernul ţara pentru anul în care 35 la sută dintre români vor fi pensionari”)
Alţii lucrează şi susţin, prin taxele şi impozitele plătite, sistemul de asigurări sociale. Dar sunt descurajaţi să aibă copii tocmai prin politica de venituri dusă de acelaşi stat la care contribuie. După care nu prea au de ce să îşi încurajeze urmaşii crescuţi cu greu din cauza obligaţiilor sociale asumate de stat ( majoritatea asistată votează ca minoritatea susţinătoare să-i dea bani, c-aşa e în democraţie) să rămână în ţară şi să perpetueze acest mod de a aborda politica demografică din perspectivă economică.
Soluţiile – neplăcute dar echitabile
Soluţii ar fi dar prespun asumarea riscului de a nu place electoratului mult şi incult sau puţin şi exagerat milocreştin. Ele ar trebui să ducă la echilibrarea veniturilor din alocaţii cu cele din deduceri, cea mai simplă metodă fiind majorarea deducerii pentru copii mai spre nivelul deducerii de 740 lei practicate la impozitele pentru pensionari ( indiferent de mărimea pensiei, că aşa a considerat onor justiţia română ).
Totodată, ar fi utilă egalizarea alocaţiei de 200 lei dată universal sub 2 ani cu cei 42 lei daţi tot universal până la 18 ani. Şi acoperirea cu bani din partea statului stict a unor produse pentru copii pe bază de vouchere valorice. Pentru a nu mai finanţa natalitatea de circumstanţă, ci realmente bunăstarea noului-născut. Care, în treacăt, fie spus, ( pe model norvegian) nici nu ar trebui încredinţat unor familii care nu dovedesc (cu acte) că au din ce să îl crească.
(Citeşte şi: ”Motorul României duduie afară. Ce şanse avem să-l mai reconectăm la economia naţională? Trei sociologi – trei scenarii posibile”)
Şi, dacă am vrea să facem realmente ordine în hăţişul de niveluri de protecţie social, am putea face unificarea deducerilor la acelaşi nivel pentru salariaţi, copii şi pensionari la 750 lei ( efect 120 lei de persoană rămaşi în buzunarul celor care încasează bani cu forme legale). Ar fi cea mai simplă şi constituţională abordare (deocamdată suntem egali în faţa legii dar nu şi în faţa fiscului).
Fii primul care comentează