Asculta acest articol
Lunea albă, prima zi de luni după Paşte, cea de-a două zi a Paştelui şi cea dintâi din Săptămâna Luminată este consacrată în tradiţiile şi obiceiurile populare continuării sfintei sabatoriri, mai ales prin cadrul unor petreceri ori reuniuni de familie, potrivit diane.ro.
Cu această ocazie, avea loc aşa-zisă “umblare cu pască”, adică vizitarea rudelor apropiate în vederea vestirii Învierii lui Iisus Hristos. In Ardeal se mai pastreaza obiceiul mersului la stropit cu parfum.
O altă tradiţie specifică Lunii Albe era stropirea cu apa. Flăcăii din sate le pândeau pe feţe, şi le udau cu câteva cofe de apa de la fântână sau le azvârleau, aşa îmbrăcate cum erau, într-o apa curgătoare. Feţele nu protestau faţă de acest tratament, întrucât, în acest fel, erau sortite să se mărite până la sfârşitul anului.
Uneori, după ce udă o faţă, băiatul îi zicea, “”Să-ţi fie inimă curată că apa şi ea să te ferească de orice boală.” O reminiscenţă a acestui obicei din Transilvania şi Banat este udatul cu parfum. Se spune că acest ritual are la origine povestea despre o faţă evreică ce a leşinat la auzul vestii învierii lui Hristos, fiind readusă în simţiri de nişte tineri ce au stropit-o cu apa.
În unele regiuni româneşti, în cea de-a două zi de Paşte, ouăle se ciocnesc “cap cu dos”, şi nu “cap cu cap”, precum în prima zi a sărbătorii pascale.
Tot cu acest prilej, era bine să se spele rufele, pentru că anul să fie alb şi luminat. Cu toate că spălatul era îngăduit, nu era indicat a se lucra în vreun alt fel, pentru a fi la adăpost de “boală rea”, adică epilepsia.
Pentru a fi întăriţi în sănătate în decursul anului, mai ales ţinerii obişnuiau să se dea în scrâncioabe sau “învârtitoare”. Sărbătoarea Lunei albe era respectată pentru că oamenii să nu se rătăcească în călătorii.
Fii primul care comentează