Asculta acest articolSchema caracatitei sau cum vrea Mircea Maries sa iasa din insolventa!
[slideshow id=5923]
– De ce ati ales Baia Mare?
– M-am hotarat anul trecut, impreuna cu alti asociati de-ai mei, sa incep o activitate economica in domeniul productiei, respectiv in cel al valorificarii deseurilor, poate chiar extractiv sau chiar in alte domenii adiacente. Am aflat de existenta unor deseuri, zgura aceasta, in toamna anului trecut. Am luat probe, am vazut despre ce e vorba si am vazut ca este posibila valorificarea acestei zguri, care e de 20 de ani aici. Societatea a investit in utilaje, tehnica, personal…, pentru ca in domeniul acesta este importanta valoarea personala a fiecarui individ care lucreaza. M-am decis sa o prelucrez aici, desi as putea sa o iau si sa o transport in alta parte. Am auzit despre aceasta oportunitate de la o cunostinta comuna cu domnul Mircea Maries si am facut o asociere in participatiune pentru valorificarea acestor deseuri. Vreau sa precizez de la inceput ca mi se pare o situatie hilara sa spui ca ceea ce transportam noi, zgurile de la Romplumb, sunt considerate deseuri periculoase, in vreme ce exista milioane de tone de zguri cu concentratie de 30-40% plumb, depozitate prin toata Romania. Este un nonsens. Astea au 2-6% plumb.
– In ce conditii transportati deseurile?
– Puteti verifica. Sunt masini speciale. Cred ca totul este doar un balon de sapun creat de anumite personaje, manate de fel de fel de interese. Daca al nostru cu
2-6% plumb este periculos, atunci cel cu 30-40% pe care Romplumb il aduce din Polonia cum il numim?
– Cum doriti sa exploatati aceste deseuri?
– Am un punct de lucru aici, in Baia Mare, si sunt pe cale sa mai autorizez doua la Deva, Turnu Magurele, dar
si in alte orase.
– Care sunt acele localitati, pentru ca nu toti aproba astfel de activitati?
– Nu-i adevarat. In orice loc din Romania, daca respecti conditiile impuse de legi, poti prelucra aceste deseuri, care nicaieri, pana in Baia Mare, nu au fost considerate periculoase. Din punct de vedere financiar, ca eu sa transport aceste materiale si sa le prelucrez intr-un alt oras, ar fi neprofitabil. Opinia publica este prost informata. Lumea nu stie ca exista tehnologia necesara pentru ca aceste 50.000 de tone de deseuri sa le transformam, spre exemplu, in 30.000 de tone de zgura cu continut de fier, si sa ramana doar 20.000 cu continut de plumb. Cred ca aici e vorba de rea vointa.
– Unde se mai foloseste aceasta tehnologie?
– Flotarea? Chiar la doi km de noi. La fosta Flotatie Centrala. Existau zeci in Romania. In momentul de fata mai functioneaza la Rosia Poieni, Zlatna, Abrud… peste tot in lume. Sunt identice cu ale noastre.
– Unde voiati sa prelucrati aceste deseuri?
– Acolo. Pe platforma de la IMMUM. La domnul Maries. Am un contract de participatiune cu firma Bavna Fer, care primeste doar un comision, conform contractului. Este un comision care are mai multe clauze.
– Cati bani ati investit in afacerea aceasta?
– Cu tot cu investitia in personal… 100.000 de euro in Baia Mare, numai prin activitati conexe< pregatirea oamenilor, a amplasamentului, rigole pe platforma. Niciuna dintre conditiile de mediu, care sunt foarte drastice, nu le-am incalcat. Dimpotriva. Ganditi-va ca din noiembrie am depus actele la Mediu, abia in decembrie am facut o sedinta publica, iar cand ni s-a spus “faceti asta”… noi am facut. Organele de mediu si-au facut bine treaba.
– Dar aveti ceva de ascuns acolo?
– Nu. Invit oricand media locala si chiar am de gand ca in zilele ce urmeaza sa organizez o conferinta de presa. Sa vada cu ochii lor, sa arate intregului oras ce este acolo. Sa nu mai aud povesti, informatii false…
– Deci in povestea aceasta, dumneavoastra ati investit 100.000 de euro.
– Nu. Doar cheltuielile. Dar nu asta e important. Eu dau de lucru la cateva zeci de oameni. Angajatii mei au salarii de la 2.500 de lei – muncitorul, la aproximativ 6.000 de lei – un specialist, inginer. Pe langa toate acestea, mai platesc 5.400 de lei statului pentru oamenii acestia.
– Dar cineva vrea sa va puna piedici?
– Eu asa cred. Pentru ca zgura sta aici de 20 de ani si pana acum nimeni nu s-a atins de ea. Acum vin eu… si vreau sa o prelucrez. Si se gasesc unii sa zica “vai cate miliarde o sa faca asta”. Eu insa vreau sa fac totul legal. Sa o transport in conditii perfect legale, cu masini autorizate, ca sa nu existe nici macar un risc, o duc intr-un depozit, care comparativ cu locul in care era pana acum (in curtea Romplumbului) exclude din start poluarea. Ganditi-va ca acolo o ploua, apa se infiltra peste tot, batea vantul, o imprastia peste acel cartier… Apoi apa cu care lucrez se recircuiteaza, astfel ca nu exista nici pierderi, care m-ar dezavantaja din punct de vedere economic, si nici scurgeri sau deversari, care ar putea fi interpretate ca si poluare. Mi se pare o ipocrizie sa te plangi toata ziua, cata poluare este in orasul tau, iar tu, ca si autoritate locala, sa nu faci nimic in acest sens. Dimpotriva, cand vine un agent economic care face o activitate asemanatoare ecologizarii i se baga bete in roate. Nu vreau facilitati, nici felicitari, ci vreau sa desfasor in conditii legale o activitate.
– Pontul… de unde l-ati avut?
– De la consilierul meu tehnic, care este un inginer recunoscut national si international si care cunoaste domeniul acesta. Singurul meu contact in Baia Mare, in aceasta afacere, este Mircea Maries.
– Si care este partea lui Maries in afacere?
– Imi pare rau. Nu pot sa va divulg aceste date fara acordul domnului Maries. Contractul este confidential.
– In momentul de fata ati transportat zgura la IMMUM?
– Am dus circa 1.000 de tone. Cu 4 masini, dar as putea duce cu 20. Acum insa sunt blocat, iar oamenii stau, nu iau salariile, nu duc bani acasa la familiile lor. Este o desfasurare a unei afaceri pe orizontala. Cu putinul meu creste putinul pe care il avem.
– Cat platiti chirie la Maries?
– Nimic. E o parte din contract. Dansul a pus la dispozitie terenul. Alte puncte ale acestui contract si care il includ pe Mircea Maries sunt obtinerea autorizatiilor pentru acest punct de lucru, pentru relatiile cu diferiti terti (firma de utilaje, firma de transport, SC Romplumb etc). Domnul Maries este cel care a cumparat zgura de la Romplumb. E vorba de 50.000 de tone, plus-minus 10%. Dansul este proprietar.
– Cat a costat? Este pretul stiut de noi, adica 4 euro/tona?
– Da. Adica 200.000 de euro.
– Maries isi adauga ceva la pretul acesta? Cum va vinde zgura?
– Asta e o parte din contractul de participatiune, acolo este partea lui. Exista o parte procentuala din pretul de achizitii. Eu voi fi cel care va plati integral marfa, plus partea dansului.
– Adica procentul pe care il pune el acolo?
– Exact.
– Cat pierdeti in situatia actuala?
– Datorita faptului ca nu am inceput mai repede, pot sa va spun ca societatea mea pierde aproximativ 100 de milioane lei vechi pe zi, reprezentand cheltuielile cu angajatii, contractele cu tertii etc.
– Cine va fi responsabil pentru pierderi?
– Eu. Pentru deciziile gresite pe care le-am luat. In primul rand, as spune aici ca am evaluat eronat situatia din Baia Mare. Mi s-a adus la cunostinta de catre un specialist in acest domeniu ca in Baia Mare opinia publica ar fi foarte interesata sa elimine anumite puncte care genereaza poluare. Eu am crezut ca acest lucru va fi un atu in aceasta activitate.
– De ce nu functionati acum?
– Pe data de 27 ianuarie am intrat in legalitate. Legea insa spune ca e nevoie de 15 zile pentru mediatizare. Iar noi am inceput sa transportam ceva mai devreme. Juristii mei mi-au spus ca nu este nicio problema daca in perioada de mediatizare eu imi ridic marfa fara sa o prelucrez. Noi avem termen pana la 15 martie sa transportam marfa de la Romplumb. Fiecare zi de intarziere are prevazuta in contract o penalizare.
– Cat ar putea dura procesarea acestor zguri, presupunand ca totul al fi in regula din punct de vedere legal?
– Daca as obtine avizele necesare ca sa lucrez la capacitate mare, circa 1.000 tone/zi, fara sa existe niciun risc pentru comunitate sau pentru muncitori, as epuiza cele 50.000 de tone in circa 2 luni. Insa daca mi se baga bete-n roate si lucrez la capacitate foarte mica, pentru a procesa o asemenea cantitate ar fi nevoie de 10-15 ani. Ceea ce este exclus. In aceste conditii va marturisesc ca mi-as strange jucariile si m-as muta.
– Ati estimat vreun profit final pentru aceasta afacere?
– :titi vreun om de afaceri care incepe un bussines fara sa se gandeasca la profit? Ceea ce ma intrebati depinde mult si de raspunsul anterior. Suma variaza intre 300 si 500 de mii.
Cine este “castelanul” Mircea Maries?
Mircea Maries (originar din satul maramuresean Fersig) este unul dintre afaceristii maramureseni cu cea mai spectaculoasa evolutie din anii de dupa Revolutie. In mod samavolnic este considerat cel mai bogat om de afaceri din judet. A devenit proprietarul mai multor imobile si suprafete de teren de pe platforma fostului IMMUM – unde functioneza si una dintre firmele sale, TEHNOMIN SA – aflata in insolventa si plina de datorii. Mircea Maries, fost merceolog inainte de 1989, a devenit proprietar al fostei platforme industriale a municipiului Baia Mare, dar si celebrului castel din Satulung. Afaceristul se “adapa” in continurae din contracetele pe care le are firma sa, Tehnomin SA. Este maramureseanul cu cele mai multe prezente in celebrul Top 300 al celor mai bogati (si cinstiti, oare?) oameni de afaceri ai tarii.
Maries se “adapa” in continuare din Tehnominul aflat in insolventa
Consiliul Local vinde castelul Teleki de la Satulung catre Maries, cu pretul de 1,2 miliarde de lei (subevaluat, spun unii contestatari), in conditiile in care, pana la sfarsitul anului 1999 statul investise in lucrari de restaurare 1,6 miliarde de lei vechi. Mircea Maries intentiona sa transforme castelul intr-un hotel de patru stele. Pana in 1989, in castelul Teleki din comuna Satulung functionau un IAS comunal si birouri ale Trustului de Constructii Maramures. Acum, gurile rele spun ca Maries ar fi vandut castelul… In anul 2009, Directia Finantelor Publice a incercat sa vanda, in repetate randuri, proprietati aparatinand lui Mircea Maries, printre care si castelul Teleki din Satulung, pentru a recupera datoriile pe care omul de afaceri le are fata de bugetul statului roman, fara succesc insa.
Meseriasii din SRI Maramures
Meseria unui ofiter de informatii seamana izbitor cu cea a unui jurnalist de investigatii. Vorbim aici despre profesionisti. Nu despre circarii care in cazul serviciilor de informatii se multumesc sa traga cu urechea intr-o carciuma, la aventurile amoroase ale subiectului si nici la jurnalistul care sta 8 ore la birou culegand informatii de pe agentii sau raspunzand amabil solicitarilor venite de la prieteni sus pusi. Ne referim in ambele situatii la meseriasi. Din pacate, jurnalismul de investigatie e o specie pe cale de disparitie. Anchetele serioase au fost inlocuite cu stiri de can-can sau subiecte din categoria “fapt divers” – mai caldute. Ii pot intelege pe cei care au renuntat. :tiu numeroase cazuri. Colegi din presa nationala care pur si simplu n-au mai rezistat si au pus armele jos. Batalia este de cele mai multe ori inegala. Te zbati luni in sir, zile si nopti, sa duci la capat ponturi sau informatii despre indivizi bogati si corupti. Jungla prin care incerci sa te furisezi ca sa afli adevarul te raneste nu o data. Apoi, la final, daca ai norocul sa-ti vezi materialul publicat, pentru ca mafiotul a uitat sa-ti sune seful si sa-i promita o vacanta pe Riviera Franceza, raspunsul e un potop de amenintari venite telefonic, noaptea, sau prin “prieteni” binevoitori, presiuni asupra nevestei la serviciu, dojana copilului la scoala si alte asemenea murdarii. Tu castigi 10 milioane, iar cel despre care scrii da 10 milioane numai pe bikini cu cristale Swarovski, pe care-i cumpara amantei. Si de la un moment dat te saturi. Nu mai poti si renunti.
In cazul ofiterului de informatii e vorba cam de aceeasi munca. Numai ca el nu-si publica “articolul”. Il transforma intr-un raport. Ajunge la Bucuresti, pe masa sefilor. De multe ori informatia lui e traficata si se scot bani frumosi din ea. Si nu se intampla nimic. :i lui ii vine, nu o data, sa puna armele jos. Sa iasa din sistem si sa se angajeze la privat. Unii, chiar la mafiot. Altii decid sa mearga mai departe. In cazul unei afaceri de coruptie, jurnalistul de investigatii si ofiterul de informatii calca de multe ori pe acelasi drum. Se intalnesc cu aceleasi informatii. Nu se cunosc, dar se simt. Se creeaza asa, pe nestiute, un soi de competitie. Omul de informatii isi va face raportul din materialul aparut in ziar? Sau o va lua inaintea jurnalistului? In alte momente cei doi se intersecteaza. Destinul lor pe undeva se aseamana. Deasupra, ca un blestem, in cele mai multe cazuri, vegheaza omul politic. El blocheaza informatia sau incearca sa maculeze jurnalistul, oferindu-i lunar, in plic, bani, un soi de renta. Nu pe viata, ci pe ciclu electoral.
In cazul afacerii cu zguri de la Romplumb am crezut ca am fost primii. Dar, de data aceasta, ati fost buni, baieti! Chiar foarte buni!
Bogdan Eduard
Fii primul care comentează