Localitatea Medieş a obţinut epitetul “aurit” de la luxul fostului castel

Asculta acest articol

Clădirea ale cărei ruine se păstrează în prezent a fost ridicată în 1630 de Sigismund Lónyai

Prezentăm în cele ce urmează un studiu realizat de istoricul Peter Szocs, director al Muzeului Judeţean Satu Mare despre castelul din Medieşu Aurit. Studiul de faţă propune schiţarea evoluţiei istorice a clădirii şi a intervenţiilor succesive. Din păcate, starea castelului s-a degradat treptat, acesta ajungând acum o ruină.

Localitatea situată în comitatul Satu Mare este denumită după pârâul Medieş, care se varsă în Someş. Prima menţiune scrisă apare în 1271, când Ştefan al V-lea acordă privilegii hospes-ilor din localitate. Conform unui document datat în 1274, dar care mai mult ca sigur a fost falsificat cu un secol mai târziu, în Medieş, undeva pe lângă Someş, a fost ridicată o cetate, denumită Jako. Datele, în cazul în care sunt veritabile, se referă cu siguranţă la apropiata cetate a Seiniului, ca şi documentul, care o pomeneşte în anul 1377 în forma de castrum de Megessalla. Denumirea dublă, cetatea Seinului respectiv Medieşului, se datorează faptului că ambele localităţi aparţineau aceluiaşi domeniu, cu centrul în localitatea privilegiată Medieşu Aurit. Pe teritoriul castelului au fost efectuate săpături de sondaj în vara anului 1970, descoperindu-se sub fortificaţia exterioară şanţuri şi valuri de pământ cu urme arse de stâlpi din lemn. Concluzia arheologului, că este vorba despre o cetate timpurie (secolul X-XI) de pământ nu este convingătoare. Ne-am putea gândi în schimb la o fază anterioară de fortificare a castelului, datând din secolele XV-XVI.

Castelul este pomenit prima dată în 1484

Nu cu mult timp după prima atestare scrisă, Medieşu Aurit ajunge în proprietatea familiei Móricz din neamul Pók. În 1280 este menţionat în testamentul lui Mais, fiul palatinului Mais, tezaurarul reginei, care îl lasă ca moştenire fiicei sale, soţia voievodului Móricz din neamul Pók. Până la dispariţia familiei, în 1490, domeniul rămâne în mâinile familiei Móricz, care vor fi numiţi de Medieş. Castelul construit în piaţa Medieşului Aurit, centrul domeniului, care în urma dezvoltării economice a devenit şi târg, este pomenit prima dată în 1484. Odată cu dispariţia familiei Móricz, cea mai mare parte a domeniului, împreună cu castelul ajunge pe linie feminină în posesia familiei Báthori. Părţi mai mici ajung cu această ocazie şi în posesia familiilor Perényi şi Drágfi. În 1520, moştenirea se împarte între trei ramuri ale familiei Báthori, iar castelul şi domeniul intră în posesia Bathoreştilor de Şimleu. La începutul secolului al XVII-lea, odată cu stingerea familiei Báthori pe linie masculină, castelul şi anexele ajung pe linie feminină în proprietatea lui Sigismund Lónyai.

Cine a fost Sigismund

Lónyai?

Castelul (ruina) de azi este, aşadar, integral construit de Sigismund Lónyai. Acesta a fost consilier şi diplomat al principilor Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rákóczi I, comite suprem al comitatelor Crasna şi Bereg, membru al anturajului cel mai apropiat al celor doi suverani. Valul de construcţii de după urcarea la tron a lui Gabriel Bethlen, începute datorită comenzilor principelui şi a nobililor din anturaj, a avut drept rezultat un şir de castele cu planimetrie centrală, după modelul arhitecturii italiene din perioada renaşterii târzii. Astfel, castelul din Medieşu Aurit, construit în jurul anilor 1630, se încadrează în rândul reşedinţelor princiare şi nobiliare din acea vreme, cum sunt cele din Vinţu de Jos, Oradea, Iernut, Miercurea Ciuc şi Lăzarea. Legătura cu Transilvania se reflectă prin ancadramentele sculptate de uşi, la care se recunoaşte stilul atelierelor de pietrari din Cluj, dar la despărţirea şi ornamentaţia ancadramentelor de ferestre se pot observa şi influenţe din Ungaria superioară, dată fiind poziţia de pe graniţa regatului maghiar a comitatului Satu Mare. În această perioadă au fortificat castelul cu şanţuri şi valuri de pământ, în colţuri cu poziţii de tun.

Succesiunea proprietarilor

La moartea lui Sigismund Lónyai, moştenirea sa este împărţită între cele trei fiice, văduva Elisabeta Bánffy de Nagymihály (mai târziu soţia lui Ladislau Rákóczi) şi, în măsură mai mică, rudele colaterale pe linie bărbătească.

Succesiunea proprietarilor pe parcursul secolului al XVIII-lea nu se cunoaşte cu exactitate la ora actuală. Cert este că în 1740, prin moştenire şi răscumpărarea părţilor ajunse din nou în proprietatea fiscului, tot castelul intră în posesia lui Wesselényi Ferenc. În secolele XVIII-XIX castelul a fost moştenit de familia Teleki, dar nu a servit ca reşedinţă permanentă a familiei şi, astfel, a intrat treptat în ruină. Arhivele familiale ale proprietarilor – familiile Csáky, Wesselényi, Teleki – ca şi actele încă necercetate ale Arhivei Camerei Regale pot ascunde numeroase izvoare privind istoria castelului pentru secolele XVIII-XIX, dar şi în privinţa timpurilor mai vechi. În anii 1920, castelul a fost cumpărat de viitorul rege al României, Carol al II-lea, iar mai târziu a intrat în posesia statului.

Sala festivă avea decor auriu

Epitetul “aurit” al localităţii provine, după tradiţie, de la luxul de odinioară al castelului de aici. Tavanul cu decor auriu al sălii festive din castel s-a păstrat astfel, în mod unic, şi în denumirea localităţii. Din păcate, despre amenajările şi decoraţiile interioare a castelului nu mai avem informaţii directe. Ele pot fi reconstituite doar pe baza izvoarelor scrise, ori pe baza elementelor decorative păstrate până azi. Unele dintre acestea, ancadramente sculptate de uşă şi de fereastră, sunt încă în locurile originale, în clădirea ruinată, o altă parte a fost demontată şi a ajuns în colecţii publice, iar despre a treia parte a decoraţiilor s-au păstrat doar fotografii de arhivă. Atât izvoarele scrise, cât şi decoraţiile păstrate dovedesc că este vorba despre o clădire care a meritat pe drept cuvânt atenţia contemporanilor şi a urmaşilor.

Clădire impunătoare cu 4 turnuri şi bastioane

Castelul patrulater are o curte interioară, patru turnuri pe colţuri imitând bastioanele italiene vechi, iar peste poarta principală un turn octogonal, care întrece cu un nivel înălţimea aripii principale. Clădirea este înconjurată de un şanţ şi un val. La colţurile valului a fost format câte un bastion rectangular pentru artilerie, corespunzând cu turnurile castelului. Sistemul exterior de şanţuri şi valuri cu bastioane a format de fapt fortificaţia castelului, fiind menţionată în documente drept cetate exterioară. Urmele şanţului şi ale valului pot fi observate şi azi, în schimb celelalte clădiri ale cetăţii exterioare nu se mai păstrează. Din izvoarele scrise ştim că intrarea principală a cetăţii exterioare era pe aceeaşi latură cu intrarea principală a castelului, iar poarta era într-o clădire etajată, în faţa căreia a existat un pod mobil. Celelalte construcţii ale cetăţii erau folosite ca grajduri şi depozite.

Aripa de sud-vest a castelului, cea principală, are, în afara pivniţei, trei nivele. La acestea se mai adaugă un nivel al turnului octogonal de deasupra porţii. Etajul doi – adică nivelul superior – continuă şi la aripile laterale, dar aici, după primele încăperi, devine un pod cu rol defensiv, după cum sugerează ferestrele înguste de tragere. Castelul era acoperit cu şindrilă, iar pe turnurile din colţ şi deasupra porţii erau amenajate foişoare – case de vară. În 1941, tot pe acest nivel, mai existau trei geamuri de mari dimensiuni pe latura nord-vestică şi unul pe cea de sud-est. În inventarul din 1704, pe acest nivel sunt amintite, fără alte detalii, opt încăperi. Două dintre ele au fost pomenite şi în 1689, una fiind “camera de colţ cu boltă aurită” iar cealaltă “casa aurită mai mică.”

Încăperile de la parter şi etajul întâi sunt dispuse pe o axă, doar turnurile de colţ părăsind şirul. La parter au fost bucătăriile, spălătoriile, cămările şi diferite depozite. Beciuri au existat doar sub aripa principală şi sub cele două aripi laterale, însă din cauza surpărilor identificarea acestora este dificilă.

Dintre cele patru aripi ale castelului, cel mai bine s-a păstrat aripa de sud-vest şi nord-vest. La aceasta din urmă, pereţii s-au păstrat până la nivelul etajului doi, conform releveului din 1941. În interior însă s-au prăbuşit ambele nivele. Şi în partea dinspre curte, pereţii s-au păstrat până la nivelul parterului. Aripa de sud-vest, sau de intrare, cu pereţii exteriori ai celor două bastioane de colţ a rămas tot în starea din 1941, cu unele ancadramente de ferestre sau porţiuni de perete prăbuşite între timp. În interior s-a păstrat doar tavanul parterului, tavanele etajului întâi şi doi prăbuşindu-se împreună cu interiorul turnului. Din pereţii celorlalte două aripi şi bastioane au rămas doar colţuri, care ajung în unele locuri abia până la nivelul primului etaj. Cel mai grav afectată a fost aripa de sud-est, unde se afla şi palatul “aurit”: peretele exterior al acesteia s-a prăbuşit complet.

Spital de campanie în 1944

În 1941, clădirea a trecut printr-o restaurare şi conservare importantă şi temeinică sub conducerea lui Lux Géza. Documentaţia renovării este şi în zilele noastre cel mai sigur punct de pornire în analiza castelului. În 1944 castelul, folosit ca spital de campanie în urma acţiunilor militare, s-a deteriorat şi a ars. Din această perioadă este în stare de ruină, iar deteriorarea sa devine din ce în ce mai accentuată, cu toate că au fost efectuate lucrări de conservare repetate.