Asculta acest articol[slideshow id=3083]
Suntem obisnuiti deja cu numeroase cuvinte si expresii straine intrebuintate tot mai mult dupa 1990. Printre ele se numara si termenul malpraxis, s. n. cu sensul de “tratament incorect sau neglijent aplicat de un medic unui pacient, care ii cauzeaza acestuia prejudicii de orice natura, in relatie cu gradul de afectare a capacitatii fizice si psihice” (NDU, DEX).
Ca origine, cuvantul l-am luat din franceza, unde are aceeasi forma, malpraxis, dar el trimite la elementele latine mal si praxis. Mal este o radacina care se intalneste in adjectivul malus, -a, -um 1. “rau, prost, de proasta calitate”> 2. “necinstit, corupt, viclean”, in adverbul male “rau, nedrept”, in substantivul malum, n. 1. “rau, nenorocire, suferinta”> 2. “greseala, fapta rea, crima”, precum si intr-un numar mare de compuse, toate cu conotatie negativa. Praxis, -is (la randul sau cu etimon in greaca veche) este un substantiv feminin care are sensul de “procedare, procedeu”> habere praxim (Petronius) “a dovedi in practica”.
Pana la ora actuala, in limba romana cuvantul si-a gasit aplicare doar in medicina, unde s-au consemnat numeroase cazuri de malpraxis. In rezolvarea lor s-a creat si o comisie de specialitate, care le analizeaza si-si da (sau nu) avizul pentru a fi inaintate Justitiei. Desigur ca putine situatii au ajuns sa fie solutionate conform dorintei reclamantilor (cu siguranta, nu toate sunt indreptatite!), dar important e ca ramane asupra tuturor lucratorilor din domeniul sanitar aceasta sabie a malpraxis-ului, facandu-i sa fie mai atenti cu pacientii lor.
Inainte de a analiza daca acest lucru este benefic sau nu (precizam ca nici nu ne propunem un asemenea demers), consideram ca el trebuie interpretat doar ca o posibilitate pentru cazul in care, din incompetenta sau neglijenta, se produce un rau, o dauna altei persoane.
Drept urmare, putem desprinde si concluzia extinderii situatiei de malpraxis la alte sfere ale vietii sociale. Avem in vedere in primul rand domeniul Justitiei, unde, de un timp incoace, abunda solutiile, definitive si irevocabile, care atacate prin proceduri speciale, in tara sau in strainatate (la CEDO), sunt infirmate cu verdicte deloc onorante, dar care induc in mase ideea de neincredere in actul justitiar. Trecem peste cele care se rezuma doar in a-l scoate de sub invinuire pe acuzat (si implicit blamul judecatorului) si ne oprim la cele care impun Statului roman despagubiri substantiale. Problema care se pune nu se refera la justetea deciziei ultime, incontestabil corecta, ci la cei care suporta costurile. Evident, Statul este vinovat, pentru ca, printr-un om al sau, specialist in domeniu, s-a dus atingere altei persoane, dovedita in final nevinovata. Prin urmare, cel care trebuie “sa plateasca” pentru decizia eronata nu poate fi altul decat judecatorul. El se face de fapt vinovat de malpraxis, dar daca Statul (si ma refer la Guvern) nu este capabil de a impune aceasta masura, el devine vinovat si este obligat sa plateasca sume imense, care, in totalitatea lor, ar rezolva multe din problemele cu care se confrunta tara la ora actuala. Intrebarea este din ce bani se achita aceste despagubiri? Din banii publici, ai nostri, ai tuturor cetatenilor, si acest lucru nu este corect. Exista o solutie. In cazul in care Statul nu e in stare sa oblige la plata pe autorul faptic, care a dat dovada de incompetenta sau de rea credinta, fie ca urmare a obligatiei de a raspunde unei solicitari politice (de partid, de grup de interese etc.), fie altor cauze, atunci Statul sa plateasca, dar nu din banii publici, ci din banii proprii, ai lor, ai celor ce formeaza Guvernul. Numai in felul acesta s-ar starpi acest flagel care a inflorit in perioada de gratie post decembrista.
Nicolae Felecan
Fii primul care comentează