Mantaua, cingătoarea şi fluierul lui Avram Iancu sunt expuse la Muzeul de Artă

    Avram Iancu, figură legendară a istoriei noastre naţionale, a intrat în memoria românilor prin activitatea desfăşurată în perioada revoluţiei de la 1848 – 1849, din Transilvania.

A fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth.

Originea şi studiile

S-a născut în 1824, în localitatea Vidra de Sus, din Munţii Apuseni, într-o familie de moţi înstăriţi. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial.

Despre copilăria lui Avram Iancu s-au păstrat foarte puţine informaţii. Amintirile rămase în conştiinţa moţilor săi îl arată însă ca pe un copil vioi şi vesel, plin de spirit, dar cu caracterul şi temperamentul singular al moţilor, gânditor şi scurt la vorbă, cu inima nobilă şi sinceră. A îndrăgit de mic muzica şi cântatul şi ştia să cânte frumos din gură, din frunză, tulnic, fluier, violină şi flaut.

Având o situaţie materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului şi Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a fost student al Facultăţii de Drept la Cluj. Din 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureş, iar, în 1848, trece cu succes de examenul de avocat.

Activitatea politică

În preajma izbucnirii revoluţiei se numără printre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, fiind unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848 şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora şi-a câştigat o mare popularitate.
Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la lupta pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale.

Avram Iancu a devenit conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de “craiul munţilor”.

Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munţilor Apuseni. În vara anului 1849 a efectuat o şedere de 10 luni la Viena, unde a ţinut legătura cu autorităţile imperiale austriece.
Luptele din Munţii Apuseni slăbiseră atât forţele revoluţionare ale maghiarilor, cât şi pe cele ale românilor. Armata ţaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluţionară maghiară la Sighişoara. Copleşite de armatele austriece şi de cele ruseşti, trădate de unii generali, trupele revoluţionare maghiare au capitulat la Şiria pe 13 august 1849.

După 1848

În anul 1852 tânărul împărat Franz Joseph a întreprins o vizită în Transilvania. La solicitarea lui Avram Iancu, împăratul a modificat traseul vizitei, poposind şi prin Munţii Apuseni. Cu această ocazie, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra şi a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni.

Sfârşitul

În cursul anului 1872 starea sănătăţii lui Iancu s-a agravat din ce în ce mai mult. În primăvara acestui an a fost internat timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii. Tusea îl chinuia încontinuu şi nu era chip să o oprească.

Avram Iancu se va alătura strămoşilor săi în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş. A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Asupra lui, au fost găsite numai o năframă, fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată.

Este înmormântat la Ţebea, lângă “Gorunul lui Horea”, în 13 septembrie 1872, cu mari funeralii naţionale şi în prezenţa a foarte mulţi români. La ceremonial au participat, printre alţii, şi foştii camarazi de arme ai lui Iancu, prefecţi şi tribuni care supravieţuiseră timpului şi persecuţiilor autorităţilor austriece: Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Corcheş şi Clemente Aiudeanu. Prohodul a fost cântat de treizeci şi şase de preoţi, în frunte cu protopopii Mihălţeanu şi Balint. O coloană uriaşă de oameni a condus cortegiul funerar de la Baia de Criş la Ţebea, întinzându-se pe câţiva kilometri.

Legătura cu Satu Mare

Puţine persoane ştiu faptul că de-a lungul activităţii sale în perioada revoluţiei de la 1848-1849, Avram Iancu a fost sprijinit de un sătmărean, şi anume Ioan Buteanu. Fostul prefect din timpul revoluţiei paşoptiste s-a născut în anul 1821 în comuna Şomcuta Mare, comitatul Satu Mare. A urmat cursurile gimnaziale la Baia Mare şi Cluj, şi Facultatea de Drept de la Cluj şi Zagreb. Timp de trei ani a fost cancelarist la Tabla Regală din Mureş – Odorhei, obţinând şi diploma de avocat. De aici se mută la Abrud unde îl găsesc evenimentele de la 1848. Devenit administrator al comitatului Zarand şi prefect al acestui ţinut, Ioan Buteanu se remarcă ca fiind unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Avram Iancu.

La 7 mai 1849, căpitanul Hatváni din armata maghiară pătrunde prin surprindere în Munţii Apuseni şi îl capturează pe Ioan Buteanu, întemniţându-l la Baia de Criş. În 23 mai 1849, viaţa tânărului sătmărean ia sfârşit, fiind spânzurat la Ionaş. Este înmormântat la Ţebea, odihnindu-se alături de cel căruia i-a fost prieten şi sfătuitor, Avram Iancu.

Intrarea obiectelor personale ale lui Iancu în patrimoniul Muzeului Naţional al Unirii

Cu ocazia înfiinţării Muzeului Unirii de la Alba Iulia, Preşedintele Consiliului de Miniştri, Iuliu Maniu, a încredinţat muzeului 6 tomuri cuprinzând documentele Unirii, iar Vasile Goldiş a oferit manuscrisul autograf al discursului ţinut în Sala Unirii. Tot cu această ocazie, Nicolae Răchiţan, preot în Galeş, judeţul Sibiu, a oferit mantaua (haină orăşenească) purtată de Avram Iancu în ultimii ani ai vieţii.

Conducerea Astrei a dispus şi transferul unei părţi însemnate din colecţiile Muzeului Avram Iancu, intrând astfel în patrimoniul muzeului albaiulian fluierul lui Avram Iancu, armele tribunilor şi prefecţilor şi documentele Revoluţiei de la 1848 din Munţii Apuseni.
Trei obiecte personale ale lui Avram Iancu, mantaua, fluierul şi cingătoarea, vor fi expuse la Muzeul de Artă din P-ţa Libertăţii, nr. 21, în zilele de vineri, sâmbătă şi duminică. Luni, cu ocazia sărbătoririi hramului mănăstirii de la Scărişoara Nouă, obiectele vor putea fi admirate în cadrul muzeului acestei mănăstiri.

Expoziţia lunii iunie la Muzeul Judeţean Satu Mare: bunurile lui Avram Iancu

Înfiinţarea Muzeului Unirii din Alba Iulia a fost cea mai importantă realizare muzeografică a Astrei din perioada interbelică.
Conjunctura a constituit-o sărbătorirea împlinirii unui deceniu de la Marea Unire. Programul mai amplu al Asociaţiunii cuprindea înfiinţarea muzeului  şi amplasarea inscripţiilor din Sala Unirii. Odată cu preluarea puterii de către Partidul Naţional Ţărănesc a determinat amânarea serbărilor deceniului pentru primăvara anului 1929. Cu această ocazie s-a procedat şi la preluarea patrimoniului Muzeului Arheologic din Alba Iulia. Era nevoie însă de un patrimoniu mult mai bogat pentru a ilustra în special perioada modernă, scop în care Comitetul central al Astrei a lansat apeluri despărţămintelor  şi cercurilor culturale din Transilvania.

Preşedintele Consiliului de Miniştri, Iuliu Maniu, a încredinţat muzeului 6 tomuri cuprinzând documentele Unirii, iar Vasile Goldiş a oferit manuscrisul autograf al discursului ţinut în Sala Unirii.
Tot cu această ocazie, Nicolae Răchiţan, preot în Galeş, judeţul Sibiu, a oferit mantaua (haină orăşenească) purtată de Avram Iancu în ultimii ani ai vieţii.
Conducerea Astrei a dispus şi transferul unei părţi însemnate din colecţiile Muzeului Avram Iancu, intrând astfel în patrimoniul muzeului albaiulian fluierul lui Avram Iancu, armele tribunilor şi prefecţilor şi documentele Revoluţiei de la 1848 din Munţii Apuseni.

Muzeul a fost inaugurat la 20 mai 1929, în prezenţa Regelui Mihai, Reginei Mamă Elena, Regina Maria, principesa Ileana, membrii regenţei etc. Panglica a fost tăiată de prim-ministrul Iuliu Maniu. Conducerea muzeului a căzut în sarcina Despărţământului Alba al Astrei, iar custode a fost numit Leonte Opriş, preot unit şi profesor la Liceul Mihai Viteazul.
Restaurarea “saricii” lui Avram Iancu a fost una complexă. În 1980 piesa a intrat în Laboratorul zonal de conservare şi restaurare Sibiu – Sector conservare textile. Echipa de conservare-restaurare a fost condusă de Zoe Haşegan.

Haina este confecţionată dintr-o ţesătură fină de lână cu legătură diagonală, de provenienţă industrială. Gulerul păstra urmele unei blăni de oaie care a fost aplicată ulterior pentru folosire pe timp friguros. Iniţial haina a avut culoare gri-albăstrui. Căptuşeala era confecţionată din pânză de bumbac de fineţe medie, de culoare brun-verzui închis. Croielile au fost executate cu precizie, cusăturile cu fineţe în special în zona buzunarelor.

Forma iniţială era greu de distins. Piesa se prezenta fragmentar, cu depuneri masive de praf şi murdărie şi perforaţii pe întreaga suprafaţă. Exista de asemenea un proces biologic activ şi intens de degradare, din piesa respectivă pierzându-se aprox. 60%. Consolidările efectuate de-a lungul anilor au fost neprofesioniste.

Operaţiunea de conservare s-a efectuat în mai multe etape, vizând în principal stoparea atacului biologic – folosirea de insecticide, în etuvă, timp de 48 de ore, tratament ce s-a dovedit ineficace, apoi imersia piesei în baie de petrol timp de 4 ore a urmat uscarea şi curăţirea umedă a piesei (timp de 8 ore, în 5 băi de spălare).
Pentru consolidarea fragmentelor şi reconstituirea formei piesei s-a folosit ca suport o ţesătură de lână caşa, care a fost vopsită în culoarea piesei.

Stabilirea formei hainei a fost, de asemenea, un proces complex, stabilirea parametrilor fiind dificilă. De exemplu, lungimea iniţială probabilă se păstra numai pe faţa dreaptă a hainei, nu se păstrau urme de nasturi, butonieră etc. Mânecile păstrau doar 2% din material. Restaurarea a fost de natură a reda forma iniţială, fără a putea stabili şi aspectul iniţial al piesei.

Restaurarea a constituit o excepţie, întrucât în cazul pieselor aflate într-un stadiu de degradare atât de avansat nu se face de regulă restaurare, ci doar conservarea.
Muzeograf dr. Paula Virag,
Muzeul Judeţean Satu Mare