Mare hiba la Tunis (I)

Asculta acest articol

Sunt cateva saptamani bune de cand evenimentele din Tunisia tin afisul. Ce se intampla exact la fata locului nu avem cum sti noi si nici nu stiu, ca si in alte cazuri, de vom sti vreodata chiar totul. Depindem de cei aflati la fata locului, de priceperea lor de a relata adevarul si de dorinta de a evita speculatii de genul celor ce pot face rating. Cate ceva s-a putut afla despre ce se intampla acolo, macar atat cat sa nu ne tina in afara unor situatii de care nu e bine sa ramanem straini. Tunisia este o tara cu care tara noastra intretine relatii diplomatice de multe decenii si intr-acolo pleaca, din cate stiu, anual, tot mai multi romani – in interes de afaceri ori ca turisti. Asadar, ce stim? Pasnica tara de la malul Marii Mediterane, Tunisia, privita cu respect pentru stabilitatea sa interna si pentru o evolutie economica de luat in seama, a luat foc! Pojarul a pornit, ca si in cazul orasului american Chicago, incendiat se zice prin 1880 de felinarul rasturnat in fanul din grajd, cu copita, de vaca naravasa a unei gospodine. Daca am inteles eu bine, un amarastean care traia din vanzarea de legume si fructe pe trotuar, fara sa plateasca fiscul, si-a dat foc in semn de protest. El din asta traia si se vedea oricum exclus din viata de toate zilele. Au inceput demonstratii de strada in solidaritate cu el. A intrat in scena politia pentru a face ordine. Rezultatul a fost pe dos in loc sa linisteasca apele, prezenta si actiunile politiei au infierbantat si mai multa populatia. Saptamani acest dialog al surzilor a continuat si s-a amplificat. Prin inchisori s-au lansat actiuni de evadare. Politia a tras si au murit oameni. Am auzit si citit ca in orasul Monastir – din cate retin eu, orasul natal al presedintelui fondator al Tunisiei, devenita independenta de francezi pe fondul miscarilor de eliberare nationala din fostele colonii, Habib Bourghiba-revolta din inchisoare s-a soldat cu 50 de morti. Cazuri similare, nu de asemenea amploare, au mai fost inregistrate si in alte localitati mai mici.

De la eliberare, Tunisia a fost condusa de doi presedinti< Bourghiba, fondatorul, si de Zine El Abidine Ben Ali, care l-a indepartat pe cel dinainte, luandu-i locul (desi crescuse sub pulpana sa). La capatul unei “domnii” de 23 de ani, Ben Ali se vede obligat sa paraseasca functia si chiar tara. Apreciat, repet, pentru stabilitatea politica din tara si pentru dictatura “de dezvoltare” pe care a promovat-o cu mana forte, el intruchipa tipologia clasica a celui care s-a uitat la conducere, in postul cel mai inalt din stat. Iesita in strada, multimea i-a reprosat absenta oricarei lejeritati de comportament civil pentru supusi, absenta drepturilor omului, cum am zice noi apeland la terminologia de la Consiliul Europei.

Nicolae Bud