O legendă a Teatrului de Nord, Marcel Mirea a părăsit scena vieţii

Asculta acest articol

Săptămâna pe care o încheiem a început cu o veste tristă: plecarea din această lume a unui minunat om şi excelent actor, Marcel Mirea. Membru UNITER, cu mii de spectacole la Teatrul de Nord, unde a căpătat un statut de legendă, domnia sa ne-a părăsit cu discreţia cu care a şi trăit.

Acum mai bine de 5 ani păşea în redacţia noastră, cu braţele pline de fotografii din spectacole mai vechi şi mai noi. Avea să fie o întâlnire savuroasă. În memoria lui Marcel Mirea, am ales să redăm câteva fragmente din acel articol (“Marcel Mirea – un actor bun ca vinul nobil vechi”, Informaţia de Duminică, 1 februarie 2009).

Povestea unei cariere fermecătoare

“Discuţia a ţinut cât un meci de fotbal. Dar a meritat. A fost ca o iniţiere secretă. Timpi lungi, căutări în memorie, date, amintiri. Marcel Mirea e un actor şi un om de care nu te saturi. Pare mai bun cu trecerea timpului, ca un vin de colecţie. E un sac fără fund plin cu poveşti. (…)

Anul acesta (2009 – n.r.) va împlini 35 de ani de carieră pe scena Teatrului de Nord şi 65 de viaţă. A făcut peste 250 de roluri şi primul a fost unul… negativ: Zmeul Zmeilor din “Înşir-te mărgărite” de Victor Eftimiu. Înainte de asta îşi făcuse auzită vocea la radio, într-un reportaj realizat de Ion Mustaţă, o vedetă a undelor din acea vreme, la Casa Pionierilor din Sibiu, o clădire veche, istorică, alocată de comunişti copiilor. De pe atunci avea această voce puternică şi clară, pe care până azi ne face plăcere s-o ascultăm.

Arta actorului a deprins-o cum se cuvine la Cluj, la Universitate. În 1965 a jucat primul său rol mare pe scena Teatrului din Sibiu: Poetul din “Ondine” de Jean Giraudoux, în regia lui Adrianne Kunner, avându-i parteneri pe Ioana Manolescu şi Avram Besoiu, fratele mai cunoscutului actor Ion Besoiu. (…).

După “cei şapte ani de-acasă“ petrecuţi pe scena sibiană, unde s-a afirmat încet-încet ca un talent aparte, cu apetenţă pentru comedie mai ales, în 1972 a fost angrenat într-un proiect îndrăzneţ al regizorului Alexandru Bocăneţ, care voia să ducă un spectacol de revistă cu cei mai buni comedieni români la celebra sală Olympia din Paris, show-ul urmând a fi scris de faimoşii autori Puiu Maximilian şi Vasile Veselovschi. Marcel Mirea a fost printre cei convocaţi în cantonamentul de la Deva. Deşi proiectul nu s-a mai putut împlini – tezele din iulie, arde-le-ar focul iadului – tânărul actor a rămas doi ani în acel teatru, înainte de a face marele pas spre Satu Mare.

Din perioada sibiană domnul Mirea îşi aminteşte cu deosebită plăcere de prima montare a celui ce avea să devină un geniu pustiu al regiei, Aureliu Manea. Actorul a deţinut un rol important în acel spectacol memorabil cu “Rosmersholm” de Henrik Ibsen – rolul profesorului Kroll.

Anii de aur de la Satu Mare

În 1974, împreună cu alţi colegi sibieni, atras şi de farmecul Tereziei, ce-i va deveni soţie, Marcel Mirea se mută la Satu Mare, unde va rămâne până în ziua de azi (…) S-a format o echipă redutabilă, în care Mirea a ajuns alături de Coca Bloos, Doina Preda, Petre Băcioiu, Carmen Petrescu, Nae Nicolae, Ion Tifor, Viorica Suciu, Livia Ungureanu, toţi beneficiind de un trio regizoral de zile mari în acei ani ’70: Mircea Marin, Mihai Raicu şi Ion Deloreanu. Fără a fi vorba (doar) de nostalgia tinereţii, interlocutorul nostru numeşte acei ani “perioada de aur a teatrului sătmărean”. (…)

Dacă actorii din capitală joacă două-trei roluri într-o stagiune, în serii lungi de spectacole, în provincie un actor poate lucra şi şase personaje pe an, spune Mirea. Câştigă în diversitate, deşi poate pierde în adâncirea unui rol. Din sutele de spectacole jucate, înşirate pe fişe lungi pe care recunoaşte că nu le-a mai completat din 2000, dânsul înşiră mai multe roluri dragi lui. Ce nu e scris acolo e scris în cap.

Arnolphe din “Şcoala nevestelor“ de Moliere. Solionîi din “Trei surori” de Cehov. Crăcănel din “D-ale carnavalului”. Trahanache din “O scrisoare pierdută“. Andrei din “Sângele” de Horia Lovinescu, (…) Humphrey Bogart din “Cum se cuceresc femeile”. Stalin din “Master Class”. Palatinul din “Martin Luther”. Pentagon din “Capul de răţoi”, (…) Domnul Doolittle din “Pygmalion”, rol principal în “Haron” – prima operă rock montată la Satu Mare, rol principal în “Mareşal din înalt ordin”, Charon din “Străini în noapte”.

Le numărăm şi nu-s nici 10% din câte roluri a jucat omul ăsta. Cu siguranţă îşi iubeşte meseria. Şi ne spune câte ceva şi despre asta.

Taina de a fi actor

Acum tonul vocii i se schimbă. Coboară spre şoaptă, ca un sacerdot care îţi împărtăşeşte o taină din cele mai preţioase. Marcel Mirea vorbeşte cu fior mistic, aş spune, despre arta actorului. Nu o dată i s-a întâmplat, zice, să intre pe scenă bolnav şi să iasă de acolo sănătos. De ce? “Personajul nu are bolile tale”. Ochii îi lucesc, privirea capătă adâncime. “Actorul oferă o rezolvare la criza de identitate de care suferim toţi, şi o caută pentru sine”. Cum aşa? “La un moment dat personajul prinde viaţă dintre litere şi ajungi să dialoghezi cu el şi să te întrebi şi să-l întrebi cine, ce este el de fapt”. E un proces de-a dreptul periculos, halucinant, pe care trebuie să-l ţii mereu sub observaţie. De aceea se cere actorului smerenie şi discreţie, de aceea spune Mirea că îi place să treacă neobservat în mulţime, nu-i prieşte a fi vedetă, deşi a lucrat mult şi la radio, iar noi cunoaştem oameni care-l admiră enorm. Actorul vede idei, platonic, şi le transformă în sine. Dar trebuie să fie şi spontan. Dacă ştii totul, s-a terminat . Aşa că la fiecare spectacol Marcel Mirea inventează câte ceva, injectând doze de viaţă în text. “Vreau să-ţi văd interiorul”, zice partenerul de pe scenă. “ Ia bisturiul”, zice el, şi lumea râde de numa-numa.”

Un monument de bonomie

Privind în urmă, poate că momentul cel mai reprezentativ pentru ce a fost omul Marcel Mirea îl găsim tot pe scenă: începutul spectacolului “Visul unei nopţi de iarnă“, când în casa scriitorului Manea sună telefonul, iar valetul – interpretat de Mirea – ridică graţios receptorul şi spune pe un ton inconfundabil: “Alo… da? Casa Manea!” Căldura aceea o avea domnul Mirea în voce în fiecare convorbire telefonică şi la fiecare întâlnire, iar pasiunea sa pentru frumuseţile vieţii era contagioasă. Am cunoscut-o îndeaproape în 2011, când Marcel Mirea a repetat cu mare drag, zile în şir, un program de poezie pentru un recital de 8 martie, dar a fost doborât de un atac cerebral cu doar câteva ore înainte de spectacol. A mai trăit trei ani demni şi frumoşi. Ultima oară l-am întâlnit în ianuarie 2014, la Balul actorilor. Slăbit, dar cu spiritul încă foarte viu. De acum, nouă ne rămân doar amintirile. Una mai plăcută ca alta.