Oglinda apei trecatoare

Asculta acest articol

Dupa întalnirea de 40 de ani, ori mai multi, nu mai stiu, de la absolvirea liceului, am avut, deodata, o revelatie. Eram pe o terasa. Lumina, ca mierea de albina, se prelingea molcoma asemeni apei Crisului. Prieteni vechi si noi taifasuiau, se grupau si se regrupau în functie de noii veniti, motivand ba ca ei sunt fumatori, ba nefumatori. Aceasta se întampla la o întrunire despre care am mai scris. Ei, despre întalnirea de 40 de ani de la absolvirea liceului n-am scris. Simteam nevoia sa fiu singur si nu reuseam. La 100 de metri mai sus, pe malul raului era o  manastire. Cineva ma îndemna sa intru pana acolo.

Nu m-am dus pentru ca mi-as fi pierdut firul, tulburator, al melancoliei. Eram sub vraja unei usoare turmentari. Se spune ca în vechime mirilor li se dadea sa guste hidromel, o bautura care-i facea sa vada lumea mult mai dulce, înainte de prima noapte de dragoste.

În vreme ce se  faceau si se desfaceau schimburi de carti, idei, barfe si adrese, eu nu ma puteam desparti de imaginea întalnirii dupa 40 de ani cu fostii colegi de liceu.

Intrarea pe poarta liceului, însotit de un fost coleg de clasa, apoi  în sala de clasa unde fetele, cuminti, adevarate doamne, mai mult bunici, dar tinere, asteptau… Dadeam mana cu fiecare si-mi spuneam numele, ele se bucurau de fiecare data cand le spuneam pe nume, pentru ele era un semn ca nu s-au schimbat. De unde sa stie ca acel coleg, la întelegere, îmi soptea numele fiecarei colege, el fiind prezent la toate întalnirile posibile de organizat pana atunci.

Am vazut-o si pe Anisoara, era singura, desi casatorita, la fel cum eram si eu. Nu stiu cine, le diable monsieur, le-a potrivit asa. Ea avea locul în stanga mea, dar era si edil al zonei. Se ridica des si disparea. Revenea ca dupa o corvoada de pomina si-mi soptea ce a realizat între timp. Colegii, cu nevestele, susoteau. În final s-au dus la culcare. Ea mi-a spus ca demult nu mai practica lucrurile astea…  intime, desi eu nu insistasem, eram ostenit si, vorba lui Saluc, la ce mi-ar fi folosit? Ei, dar ochii doamnei doctor… ochi verzi, nu aveau varsta. Poti dormi la mine… Desigur ca am preferat sa merg prin noapte 20 de kilometri si sa dorm în casa batraneasca, din vatra mea, de care mi-e tot mai dor.

Dar sa revenim la oglinda apei care, probabil, m-a întors pe dos. Voiam sa scriu despre un profesor de liceu, despre care se spunea ca este spaima scolii.

Mie nu-mi era frica de el, desi nu aveam note mari la disciplina lui. Era atat de exigent ca numai cand îi vedeai fata mica si capul de pasare te apuca spaima. Unii si mai rai îi spuneau Vasile Moartea. Acest dascal mi s-a plans odata ca are o carte predata la institutul de folclor si numai nu-i apare. Asta se întampla dupa ce n-am mai fost elev de liceu. Zice< le-am dat si vinars, ce sa le mai dau? Aveam sa aflu si mai apoi ca avea un frate plecat din tara.

Într-un oras din vest, trebuia sa ma duc si acolo la o comemorare, dar se implineau si trei ani de cand a murit tata si nu se facea de la cimitir sa merg la chef, în acel oras, într-un mic salas de carti am zarit una semnata de profesorul meu. O, ce revelatie… Culmea ca nu aveam bani la mine, cartea nu costa mult pe atunci. Mi-am zis, vin maine. Dar a doua zi cartea disparuse dintre rafturi, vanzatoarea se schimbase, iar femeia de-acum se uita la mine ca la felul trei. Ce carte, domnule? Asa am patit si cu “Îngerul de gips” de Nicolae Breban. Cine ma va crede ca nu fabulez, poate nevasta-mea, ca ea oricum nu citeste ce scriu eu. Din gelozie…

Ei bine, am aflat cartea la biblioteca. Minunata carte. Un singur exemplar, nici nu ma asteptam la altceva. Era o culegere de texte de folclor din tara Zarandului, unde am vazut trecut si numele satului meu natal. Ce folclor din satul meu… Pe nici o harta nu este trecut, desi eu l-am aflat pe una. Asa sunt ei, stiu unde sunt liniile de forta ale românilor din Partium.

Oglinda apei m-a întors în urma cu aproape jumatate de secol. “Sunt mai batran decat tine mama…” am baiguit din Blaga.

O precizare pentru prietenul meu Grigore. Nu-mi scriu înca memoriile, dar sa nu uiti ca toata viata scriitorului nu este altceva decat o îndelunga spovedanie, cel mai adesea reala, uneori ascunsa, pe ici pe colo, de ochi si urechi indiscrete. Chiar asa mi-a spus maestrul Buzura, tot ce scriu este realitate. La mine nu este asa, Anisoara exista, însa o cheama altfel, din motive lesne de priceput, nu-i dau numele real. Daca nu crezi încearca si tu sa vezi ce bine este.

Stefan  Jurca