Asculta acest articol… deşi nu au multă carte şi nici nu au umblat prin pelerinaje sau pe la multe mănăstiri cum au posibilitatea să meargă tinerii de astăzi. Oricum, mătuşile care se laudă acum că au trecut de 80 de ani au învăţat să respecte acest Post şi să păstreze obiceiurile şi tradiţiile din această perioadă chiar dacă vremurile s-au schimbat.
Puţini sunt oşenii care în ziua de azi mai cunosc şi mai ţin obiceiurile, iar faptul că într-o comunitate mai este câte o persoană care să le povestească şi să îi înveţe pe tineri despre tradiţiile din Postul Paştelui, e mare lucru.
În an sunt patru posturi pe care le ţin cei mai mulţi dintre oşeni, mai ales cei mai în vârstă< unul primăvara, altul vara, al treilea toamna şi al patrulea iarna. Şi după fiecare post urmează şi câşlegi când se poate mânca carne, să pot face nunţi, să poate petrece. Postul cel dintâi e Postul cel Mare care începe de obicei pe la sfârşitul lui februarie sau la începutul lui martie şi ţine şapte săptãmâni, până la Paşti. E postul Paştelor şi al patimilor Domnului Hristos, care s-a jertfit pentru noi ca să ne scoată de la păcat închipuind cele 40 de zile când a umblat prin pustii şi nu a mâncat, pregătindu-ne legea dată de el.
Oşenii spălau vasele cu leşie înainte de Postul Paştelui
Acest post este şi prilejul unor pregătiri speciale care încep încă din iarnă, astfel în perioada premergătoare Postului, oamenii profită pentru a curăţi nu doar trupul şi sufletul, cât şi locuinţele, hainele, vasele din care mănâncă şi de ce nu, se îngrijesc şi de a pune la păstrat cele mai delicioase legume care să îi ajute să treacă cu bine peste această perioadă în care nu se consumă deloc carne, ouă, lapte, alimente de bază în meniul de zi cu zi al fiecărui oşan. “Când oşenii se pregăteau pentru intrarea în Postul Paştelui, prima şi prima dată curăţau vasele, le spălau cu leşie ca nu cumva să nu rămână vreo cratiţă sau vreo oală cu untură sau cu carne pentru că postul era destul de drastic, în special la ortodoc;i. Nu se mânca nici atunci sub nici o formă carne, lapte, ouă, untură şi atunci oamenii de evlavioşi ce erau şi de credincioşii ce erau spălau vasele cu cenuşă şi din ziua în care începea postul nimeni nu mânca, că era copil, tânăr care muncea din greu sau om bătrân. Şi chiar dacă nu mai aveau în meniul zilnic preparate din carne, oşencele ştiau să gătească bucate gustoase şi de post.
În fiecare zi se găseau în bucătăria oşanului, chiar şi în post, mâncăruri diferite, din fasole uscată, păstăi uscaţi, ciuperci uscate, cartofi, păsatul era la bază şi se făceau boacele cu păsat şi ciuperci care erau nelipsite. Oşenii se axau doar pe mâncărurile tradiţionale, din această zonă, nu vedeai pe masa oşanului mâncăruri cu influenţe de la şvabi sau maghiari“, povesteşte Maria Tripon, interpret de muzică populară şi coordonatorul Ansamblului “ Oa;ul“.
În Postul Paştelui şezătorile erau înlocuite cu clăcile
Oşenii cred şi acum că Postul poate avea efecte miraculoase asupra minţii, dar şi asupra trupului, chiar dacă înseamnă înfrânare. Mătuşile în vârstă le spun şi acum tinerelor fete care vor să se mărite şi să aibă noroc de un bărbat bun şi harnic şi de copii sănătoşi că, prin post, rugăciuni, şi fapte bune se capătă toate aceste lucruri. “Nu era fată pe care să nu o înveţe mama încă de la vârsta de şapte ani acest lucruri. Chiar dacă încă se juca, fata era învăţată să spună o rugăciune, să cânte cântece religioase, dar şi să suceasă un aluat, să facă boace cu păsat şi mai târziu să toarcă sau să ţeasă la război. Era şi o tradiţie ca în a doua zi de Paşte să mergi la biserică îmbrăcată cu un costum popular nou, şi atunci bineînţeles că până la Paşte fetele şi femeile trebuiau să termine costumul. În Post nu se mai făceau şezători, dar se făcea clacă. Claca este tot un fenomen al comunităţii tradiţionale şi care se referă la munca de întrajutorare, totul era foarte bine bus la punct în lumea satului tradiţional oşenesc. Exista chiar şi un consiliu al bărbaţilor în sat care le ajutau pe rând, în special, pe femeile văduve, adică mai mergeau după lemne în pădure sau o ajutau în treburile gospodăreşti unde avea ea nevoie, deoarece postul pica uneori chiar şi în februarie, cum e anul acesta, iar pe atunci iernile erau lungi şi grele“, a subliniat Maria Tripon.
Reţetele tradiţionale s-au transmis din generaţie în generaţie, iar secretele celor mai bune reţete le ştiu doar femeile în vârstă. În mai toate casele oşeneşti, chiar şi acum în Postul Paştelui se gătesc preparate care deşi nu conţin carne sunt consistente, asta ca să se sature şi bărbaţii care încep în primăvară să pregătească pământul pentru semănat, tund livezile de pomi şi se îngrijesc de viţa de vie care până apar primii muguraşi trebuie tunsă. Cum bărbaţii merg la treabă, femeile rămân acasă cu copii şi gătesc. În unele cazuri soacrele şi nurorile pregătesc împreună masa, iar astfel femeile în vârstă transmit reţetele fetelor care abia s-au măritat. Ca desert, în locul cozonacilor, al plăcintelor sau alivencilor, obişnuite în zilele de duminică şi sărbătoare din afara Postului, femeile pregăteau diferite tipuri de mălai. Postul era ţinut apoi cu stricteţe, pe toată durata lui, fără abatere. Îngăduială la mâncat peşte era o singură dată, de Florii, şi apoi nu se mai mânca iarăşi “de frupt” până după noaptea de Înviere.
Oșenii se preocupau pentru mântuire
De altfel, în special din punctul de vedere spiritual, ultima săptămână din Postul Mare, Săptămâna Patimilor, era una de mare înălţare sufletească în satul românesc tradiţional. În Săptămâna Patimilor, femeile mergeau îmbrăcate în negru, decent, veneau la biserică, ascultau deniile. Era o atmosferă de rugăciune deoarece exista atenţia aceasta pentru mântuire.
“Fetele azi ;tiu numai să se fardeze la ochi, să îşi înroşească buzele şi să se preocupe de cu totul alte lucruri decât cele care ar trebui făcute în Postul Paştelui. Eu şi azi mai ţin Post, chiar dacă câteodată, mai simt nevoia să beau o cană de lapte, dar mă mişc, lucrez, nu stau locului ca să nu dau voie minţii să se gândească la asta. Păcatul care trăim, face ca oamenii să fi pierdut din vedere importanţa postului. O perioada unică,de apropiere, prin rugăciune, renunţarea la anumite alimente şi milostenie, a omului de Dumnezeu. De aceea, n-ar fi rău să ne întoarcem la obiceiul bun al bunicilor şi părinţilor noştri”, a mărturisit mătuşa Floare Finta, decorată cu titlul de “tezaur” uman viu al Ţării Oașului.
Fii primul care comentează