Asculta acest articol În medicina magică a celţilor, a galilor, dar şi a tracilor, se credea că fructele roşii ale păducelului au proprietăţi excepţionale de întărire a legăturilor de iubire, dar şi de refacere a inimilor zdrobite din dragoste.
Celţii, de pildă, aveau adevărate ritualuri la început de toamnă, în care tinerii şi tinerele erau împodobiţi cu o cunună de păducel, cu frunze şi fructe, pentru a-şi păstra sufletul viu şi pentru a-şi putea iubi perechea toată viaţa.
Apoi, cel care era rănit în dragoste se retrăgea sub un păducel şi rămânea tăcut până la asfinţitul soarelui, încredinţându-şi într-un fel de transa sufletul spiritului acestui copac sacru, pentru a-l tămădui. Când se întorcea, odată cu apariţia stelelor de pe cer, de la ritualul de sub păducel, sufletul său, până atunci chinuit, era curăţat de patimi şi suferinţe, fiind din nou liber.
Popoarele germanice şi cele slave credeau că însuşi lemnul de păducel are proprietăţi magice, întărind inima celor buni şi slăbind inima celor răi şi cu gânduri necurate. Din lemn de păducel erau făcute săgeţi ritualice cu care erau atinşi şi anihilaţi cei bănuiţi a lucra cu spiritele malefice.
O parte din credinţele populare despre păducel sunt în bună măsură confirmate de studii moderne, care arată ca atât fructele, cât şi florile, au efecte sedative şi calmante, ajutând la depăşirea tensiunilor psihice, calmând trăiri negative cum ar fi anxietatea, panica, instabilitatea emoţională – specifice celor care au suferit decepţii sentimentale puternice.
Fii primul care comentează