Preot dr. Cristian Boloş: Arta rugăciunii

Asculta acest articol

“Cel ce iubește pe Dumnezeu stă de vorbă cu El de-a pururi, cum ar sta cu un tată, alungând orice înțeles pătimaș”, afirmă Părintele Evagrie Monahul.

De-a lungul existenței sale, omul a simțit mereu nevoia de a comunica cu Dumnezeu. Ca atare, s-au stabilit diverse forme pentru a se realiza un raport cât mai strâns cu Creatorul. Așa a luat naștere cultul Bisericii, care prin varietatea sa ne facilitează întâlnirea cu Dumnezeu. Creștinul autentic se roagă „în Duh și în adevăr” (Ioan IV; 24) atât la biserică (împreună cu marea familie a credincioșilor), cât și acasă (în intimitate – Matei VI; 5-13). A te ruga în singurătate nu înseamnă a fi singur; rugăciunea, care ne ridică de pe pământ în cer, presupune a-L avea ca partener de dialog, ca interlocutor pe Dumnezeu. Dacă ar fi să definim rugăciunea, am putea spune că este dialogul intim al omului cu Dumnezeu, că este punctul în care omul se intersectează și se unește cu Dumnezeu. Acest dialog pornește din minte și din inimă, fiind bazat pe voința liberă a omului și nu pe o constrângere. Noi ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului și Sfinților cu credință, nădejde, dar și cu răbdare, așteptând împlinirea cererilor noastre.
Prin rugăciune Îi împărtășim Domnului bucuriile prin care trecem în viață, Îi cerem iertare pentru păcatele săvârșite și ajutorul în orice împrejurare, spre a progresa necontenit în bine. Totodată, prin rugăciune Îi mulțumim Domnului, din adâncul sufletului, pentru toate binefacerile revărsate asupra noastră. Ne rugăm pentru noi înșine, pentru familiile noastre, pentru întreaga lume, dar și pentru cei adormiți întru Domnul, plecați pe calea veșniciei. Rugăciunea este o expresie, o manifestare a iubirii față de aproapele; ne rugăm unii pentru ceilalți, fiindcă mântuirea este comunitară: dacă cei de lângă noi nu se mântuiesc, înseamnă că și noi suntem în pericol.

Dumnezeu aşteaptă rugăciunea noastră

Dumnezeu aude fiecare cuvânt, fiecare suspin și vede orice lacrimă vărsată în timpul rugăciunii. El ne împlinește dorințele bune pe care le exprimăm, dacă ne punem cu adevărat încrederea în puterea Sa, crezând stăruitor că vom dobândi ceea ce cerem. Credința este esențială în rugăciune (Matei XXI; 22). Cu toate că Dumnezeu cunoaște ceea ce ne dorim, El aşteaptă rugăciunea noastră, aşteaptă cererea tocmai pentru a se realiza acel dialog interpersonal, între Sine şi om, pentru a se menţine nestinsă iubirea, care asigură fericirea şi nemurirea, pentru ca omul să trăiască într-o permanentă Liturghie după Liturghie. Se impune ca rugăciunea – care reprezintă un antidot extrem de eficient în lupta noastră împotriva păcatului – să fie caracterizată printr-o mare atenție. Se întâmplă ca în timpul rugăciunii mintea să ne zboare în altă parte, iar gândurile să ne fie împrăștiate. Când simțim că se produce această împrăștiere ar fi bine să ne oprim puțin din rugăciune, să ne reculegem, să ne redobândim atenția și concentrarea, rostind cu intensitate: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) și după ce ne-am liniștit în interior să ne aplecăm din nou asupra rugăciunii, reluând-o de unde am lăsat-o.
De asemenea, rugăciunea este mai intensă când e însoțită de post. Rugăciunea și postul constituie două arme deosebit de puternice în vederea dobândirii biruinței împotriva necazurilor și a ispitelor inerente vieții. Rugăciunea – care aduce pace și iubire în raporturile dintre oameni – presupune iertare; nu te poți angaja într-o convorbire cu Dumnezeu-Împăratul păcii, dacă în suflet porți ură împotriva semenului tău. Iisus Hristos ne îndeamnă: „când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva” (Marcu XI; 25). Dacă vedem că un semen ne cauzează neplăceri, să ne rugăm pentru el, dar nu cerându-i pedeapsă, ci rugându-L pe Dumnezeu să-i lumineze mintea și viața, întorcându-l spre noi cu dragoste și înțelegere.
Citind rândurile de mai sus putem pătrunde puțin în misterul rugăciunii, dar, în mod special, putem înțelege că rugăciunea este o artă, pe care nu ajunge să o deprindem și să o stăpânim, ci se impune să o transpunem în propria viață. Viața trebuie să fie o rugăciune.