Asculta acest articol
Una dintre materiile întrebuinţate în cult şi unul dintre darurile aduse de către credincioşi la biserică şi pentru biserică este lumânarea, constituind o jertfă adusă lui Dumnezeu.
Părintele profesor Ene Branişte ne spune că lumânarea a fost întrebuinţată în cadrul cultului atât la evrei (în Vechiul Testament), cât şi în Biserica Noului Testament (Ieşire XXVII; 20-21, Numeri VIII; 2, III Regi VII; 49, Matei XXV; 1-13, Fapte XX; 7-8), fiind privită ca jertfă şi simbol, întrucât ea ne conduce cu mintea spre Dumnezeu, Care ne dă viaţă şi ne luminează în toate căile noastre. La începutul creştinismului erau persoane special însărcinate să aprindă lumânările în biserici, aşa-numiţii acoluţi. Lumânarea exprimă bucuria şi lumina divină. În biserică se utilizează, de preferinţă, lumânări de ceară. Este un semn că întreaga creaţie aduce laudă lui Dumnezeu, că toate provin din/de la Dumnezeu şi se întorc la Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul tuturor. În contextul progresului înregistrat în domeniul tehnicii, în biserici se mai foloseşte şi lumina electrică (candele pe bază de curent electric, becuri ce imită forma lumânării), dar, ne spune părintele Branişte, “este bine să lăsăm în seama lumânărilor şi a candelelor tradiţionale lumina în sens religios sau ca simbol de cult”.
Lumina lumânării sfinţite ne arată calea
Se obişnuieşte ca lumânările să fie sfinţite de către slujitorii Altarului cu prilejul praznicului “Întâmpinării Domnului” (2 februarie), care în popor se şi numeşte “Ziua cu lumina”. De aceea, e indicat să luăm lumânările din biserică, fiindcă ele sunt şi un dar adus bisericii, ca lăcaş de închinare, din partea creştinilor. Fiecare serviciu divin este însoţit de lumina lumânărilor. Acestea sunt prezente în mâinile preoţilor şi ale credincioşilor la slujba din noaptea Învierii (Lumina Sfântă), fiindcă Hristos Cel înviat este Lumina prin excelenţă, sunt prezente în sfeşnice în Sfântul Altar, la Sfânta Liturghie, la împărtăşirea credincioşilor, la Sfintele Taine, la Vecernie, la Utrenie, la Sfeştanie, la procesiuni, la căpătâiul muribundului, la înmormântare, la parastase, pe morminte, în locuri special amenajate în biserici sau în curtea acestora (pentru cei vii şi pentru cei adormiţi întru Domnul) ş.a.m.d. La Botez şi la Cununie, naşii ţin în mâini lumânări aprinse, arătându-se prin aceasta că ei, în calitate de părinţi spirituali, au menirea de a călăuzi şi lumina calea în viaţa finilor prin viaţa lor pilduitoare, luând lumină din lumina lui Hristos.
Creştinii aprind lumânări şi acasă când se roagă, având credinţa că Hristos-Lumina le luminează mintea pentru a se putea ruga cu toată atenţia. Asemenea lumânării, creştinii au datoria de a răspândi lumină în jur prin gândurile, cuvintele şi faptele lor bune, fiind pildă celorlalţi. Indiferent de timpul şi locul în care aprindem lumânarea sfinţită, lumina acesteia reprezintă lumina lui Hristos. Domnul Hristos este „Lumina lumii” (Ioan VIII; 12). El este Lumina adevărată spre care tindem în veşnicie şi, totodată, este Cel Care ne călăuzeşte spre această Lumină, ferindu-ne de rătăcire. Lumina lumânării constituie şi un semn al poziţiei verticale a creştinului în raport cu Dumnezeu şi cu semenii. De ce? Pentru că oricum am ţine lumânarea, flacăra tinde mereu în sus. Însuşi termenul grecesc „antropos” (om) înseamnă privitor în sus, spre Cer, spre Dumnezeu. Ca atare, să ne lăsăm călăuziţi de această lumină pentru a ajunge întru Lumină.
Fii primul care comentează