Primele zile la Festivalul Enescu au stat sub semnul lui Radu Lupu

Asculta acest articol

    Duminica trecută s-a dat semnalul de începere pentru unul din cele mai importante festivaluri de muzică cultă din Europa: Festivalul Internaţional “George Enescu”. După ce timp de aproximaitv două luni v-am prezentat în această pagină ceea ce urma să se întâmple la Bucureşti şi în ţară, a venit momentul primei consemnări a unor fapte artistice deja întâmplate. Iar prima săptămânâ a stat sub semnul unui nume uriaş în arta sonoră: pianistul Radu Lupu.

La cei 67 de ani ai săi, un bărbat impunător, cu barbă albă patriarhală, a ţinut în trei seri mii de oameni sub vraja inteprretărilor sale. A deschis festivalul cu minunatul Concert nr. 4 de Beethoven, acompaniat fiind de Staatskapelle din Berlin, orchestră cu tradiţie de peste 4 secole, condusă de celebrul Daniel Barenboim.

Prezenţa lui Radu Lupu la Festivalul Enescu a fost un mare pariu câştigat de directorul evenimentului, Ioan Hollender, care s-a folosit şi de prietenia de 40 de ani, cimentată de dragostea pentru ,pian, dintre Barenboim şi artistul născut la Galaţi în 1945 şi stabilit în Elveţia. Radu Lupu s-a înconjurat de o aură mistică şi e un perfecţionist învederat. Refuză cu obstinaţie interviurile, insistă ca evoluţiile sale concertistice să nu fie filmate sau transmise în direct – nu a făcut nici acum excepţie de la această regulă – şi foloseşte un scaun aparte când se aşsză în faţa claviaturii. Faţă de alte vedete ale muzicii clasice, are un repertoriu relativ redus, dar încearcă prin fiecare abordare a unei partituri să se apropie de interpretarea perfectă. Într-un moment de rară sinceritate, a admis că visul său e să cânte perfect, în mod absolut, fie şi doar o singură lucrare.

Din înregistrările produse de casa Decca îţi poţi face o idee despre tuşeul de o rară fineţe al lui Lupu, tehnica de bijutier şi sensibilitatea îndelung cultivată. Laureat al Concursului Enescu în 1969, laureat Grammy în 1996 pentru un disc cu sonate de Schubert, renumit pentru că recent a smuls ovaţii entuziaste sobrului public din Budapesta, Radu Lupu rămâne o figură enigmatică pentru marele public. Cei care au avut privilegiul să asiste la cele trei apariţii ale sale, de duminică, luni şi miercuri, au spus într-o unanimitate deplină că au trăit momente de magie muzicală unice. Poate că pianistul are dreptate să refuze prinderea clipei în imagini video. Ne aduce aminte de legendele trecutului, dinaintea gramofonului sau transmisiilor Radio şli TV. Ne-ar fi plăcut să îl putem asculta pe marele castrato Farinelli sau pe “tartorul viorii” Niccolo Paganini, ca să nu mai vorbim de Chopin în cazul pianului, dar cuvintele scrise ale martorilor ne lasă să visăm frumos şi fac din marii muzicieni nişte cavaleri în căutarea pietrei filosofale. Consemnările despre Radu Lupu, din aceste zile, nu fac decât să îi sporească aura.

S-a scris despre recitalul de la Ateneu, cu ultimele două sonate ale lui Schubert, dedicat memoriei Mihaelei Ursuleasa, în termeni ca aceştia< “Stând mai bine de două ore sub vraja muzicii lui Radu Lupu, ceva esenţial se modifică în fiinţa umană. O lumină interioară te năpădeşte cu totul şi ai dulcea convingere că-ţi vezi sufletul acordat la armoniile adânci ale lumii, la energiile ei cele mai pure. Ieşirea din contingent, ieşirea din tine însuţi se petrece sub vraja lui Radu Lupu şi tot ce e bun în tine tresaltă eliberat.” (Sever Voinescu). Ce s-ar mai putea spune după asemenea cuvinte?

Mari orchestre ale lumii şi redescoperirea muzicii noi

Acestea sunt cele două coordonate majore ale festivalului. Orchestrele din ţară (Timişoara, Iaşi, Cluj) au primit o dublă oportunitate: de a se întâlni cu muzica de dată foarte recentă şi cu provocări tehnice şi expresive cu care nu prea au de-a face în serile obişnuite de stagiune cu repertoriu standard (când s-au mai cântat la noi “Dansurile Pământului” de Harrison Birtwistle?) şi ocazia de a evolua la Bucureşti la câteva zile după concertul de acasă. Filarmonica din Cluj, de pildă, a avut în program lucrări ale germanului Jorg Widmann, dirijate chiar de autor, şi o piesă semnată de Ulpiu Vlad. N-ar fi avut niciodată curajul să programeze un asemenea concert în cadrul unei stagiuni “ordinare”. Iar muzica simfonică modernă e chiar agreabilă şi interesantă odată ce te-ai obişnuit cu specificul ei.

O altă trăsătură definitorie a Festivalului Enescu în cele 20 de ediţii ale sale a fost prezenţa unor muzicieni din elita mondială pe scenele bucureştene. Şcoala rusă de vioară ni l-a adus în 1958 pe David Oistrah, iar în 2013 am avut ocazia să-l ascultăm pe foarte tânărul Serghei Dogadin în execuţii pline de inteligenţă şi naturaleţe ale pretenţiosului Poem de Chausson şi mereu spectaculosului Rondo Capriccioso de Saint Saens. Mai spre finalul festivalului va veni Maxim Vengerov. Orchestra Simfonică din Pittsburgh a fost magnifică în Simfonia a 5-a de Şostakovici, dar abia s-a ţinut de viteza şi tehnica de robot accelerat a pianistei chineze Yuja Wang, care nu a excelat la “impresia artistică“ în Concertul 1 de Ceaikovski, o piesă care cere mai multă maturitate. Marile nume ale lumii muzicii se confruntă şi cu muzica românească: Filarmonica Naţională rusă s-a descurcat onorabil într-o piesă foarte dificilă pentru străini (Suita “Săteasca” de Enescu) sub bagheta lui Vladimir Spivakov şi a oferit, surpriză, o delicioasă Horă staccato interpretată la trompetă.

Zilele ce vin ne vor aduce întâlniri cu opera barocă (“Orfeo” de Monteverdi, “Alessandro” de Haendel), integrala concertelor pentru pian de Beethoven cu Rudolf Buchbinder, “Gurre-Lieder” cu Victor Rebengiuc, “The Infernal Comedy” cu John Malkovich, Recviemul de Verdi, Poemul “Vox Maris” de Enescu… şi multe, multe altele. Vă vom ţine zilnic la curent cu programul şi transmisiile din festival.