Asculta acest articol
Actorul Radu Botar a publicat în toamna anului trecut două cărţi: una de confesiuni şi proze (“Sub cuvinte sunt eu”) şi una de poezie (“Spovedanie în 69 de respirări”). Unele texte sunt scrise în timpul tratamentului pentru cancer, urmat la Debrecen în toamna anului 2014, şi sunt cu totul răscolitoare. Am ales să vă oferim un asemenea text, adresat direct divinităţii, fără alte comentarii.
Doamne!… Doamne!… Mă auzi, Doamne?… Azi e sâmbătă. Da. Iar!… O altă sâmbătă de dinaintea sâmbetei ce va să vină după care urmează o vineri… Vinerea plecării, Doamne… Ce vinere mare fi-va!…
Îţi mulţumesc, Doamne, că acum e soare. Mai de toamnă, aşa, dar cât de tare am aşteptat toamna asta care stă să intre-n vieţile noastre!… Şi va veni, Doamne, nu-i aşa? Va veni?… Vezi, Doamne, aici şi-acum, în lupta asta a mea, tăcută şi surdă, cu mine şi cu demonii mei (mici drăcuşori, nu cine ştie ce…) înhăitaţi sub scutul unei boli perfide, mă atârn de Tine, Doamne, ca o medalie veche de veteran pe pieptul brav. Nu m-ai părăsit, Doamne, nu te-am părăsit… Deşi, privindu-mă, că vreau că nu vreau, în oglinda din baia austeră, şi văzându-mă în luciul ei… îmi vine uneori să plâng, alteori să urlu iar altădată să zâmbesc ori chiar să fiu ironic. Uscat, tras, cu muşchii feţei uşor prăbuşiţi, cu umerii strâmţi, cu pieptul -brav!- lăsat, cu stomacul plat -asta nu-i neapărat rău!- cu… gospodarul la odihnă, cu coapsele -ah, coapsele!- supte spre… suple… Un fel de Nureyev şi Barâşnikov la un loc… Dacă nu mi-aş număra, dimineaţa, coastele cu mâna-mi uşor uscată… Ştiu, Doamne, nu mă hidratez destul!… Dar, crede-mă, acum şi apa e leşie… Aşa că, îmi vine să sparg oglinda cu un pumn violent!… “După chipul şi asemănarea Lui…”- îmi aud în urechi versetul. În ambele! Căci, iată, şi urechea mea dreaptă şi fudulă şi-a recăpătat funcţiile pentru care a fost creată. Nici nu se mai poate spune despre mine că sunt într-o ureche. Şi aud. Tot. Stereo… Inclusiv vocea umană, interioară. Şi mă abţin la a mai sparge oglinda cu pumnul în falca celui din faţa mea, cu mutra-i căzută şi obosită, pentru că mi-aş face mie, celui din faţa ei, sufletul ţăndări…
Şi, uite aşa, mi-aduc aminte că e sâmbătă, Doamne, iar, şi capul meu cu ţestul lui se supune rasului săptămânal devenit ritual. Aproape -scuză-mă!- şamanic în mintea mea tulburată de fierbinţeala razelor mâinii Tale.
Doamne, iartă-mă… Am căutat să fiu sincer cu mine şi cu Tine şi în faţa Ta, Doamne. Am fost invadat cu poveţe, cu citate, cu icoane şi iconiţe, cu mir, cu mucenici şi cu sfinţi, toate sfinţite şi îngăduite, toate date mie, păcătosul, din inimi şi suflete. Şi profund m-a mişcat… Le-am primit, Doamne, le-am primit!… Era dovada că eram înconjurat de Oameni şi de dragostea lor. Apoi am căzut, doborât, în genunchi. Şi nu o dată! Cu toate că, Doamne, Tu ştii că eu cunosc doar trei rugăciuni, de la trecuta mea străbună, preluate pe cale orală, în frageda-mi copilărie: Tatăl nostru, Îngerelul şi… Doamne ajută! Şi cred în ele… Însă, apoi, pentru că nu te vedeam, îmi venea să urlu precum Poetul: “În spinii de-aici arată-te, Doamne, / să ştiu ce aştepţi de la mine! / Ori nu doreşti nimic? / Eşti muta, neclintita identitate, / nu ceri nimic? Nici măcar rugăciunea mea?”
Numai că eu nu sunt Poetul… Şi-atunci m-am ostenit a mă ridica în picioare. Doamne, n-a fost un gest de sfidare! Nu! A fost nevoia mea de Om care vrea să-ţi întâlnească privirea pentru că eu, Doamne, încă mai cred în întâlniri adevărate. Ţi-am căutat privirea ca să-ţi pot spune, Prieten drag, Frate… Tată… Da, cum ai auzit, Tată!… Cel pe care nu ştiu să-l fi avut vreodată dincolo de banala graniţă a realului.
Oare, Freud, acum, ar şti să dezlege misterul şi să rezolve problema?… Iartă-mă, Doamne, glumeam!.. Adevărul e la Tine, ştiu… Da, şi calea!… Căci aşa, Doamne, m-ai învăţat să-mi fiu singur şi psiholog şi duhovnic. Stând în picioare!… Şi privindu-te, Doamne, adânc în ochi… Doamne, ce ochi frumoşi ai!… Luminoşi şi infiniţi!…
Acum ştiu că e mai bine şi nu mai insist să întreb: “De ce?” Dar trebuie să ştii, Doamne, că n-am ucis. Înţelegi!… Nu – am – ucis!… Am iubit, da! Căci, Tu eşti Iubire şi din Iubire a fost creat Omul, iar eu sunt Om, Doamne, Om şi am iubit şi voi iubi mai departe, Oamenii, Viaţa, Frumosul… Până la capăt! Tot. Dar nu, capătul, nu-i aici şi nici acum!…
Uite, stau în picioare! Picioarele mele!… Cu capul meu gol de prejudecăţi şi îţi mulţumesc… Eu am învăţat, acum, că nu vin la înfricoşata-Ţi judecată, ci la dreapta şi din dragoste de Om născută judecată. Şi dacă aşa este atunci ai să mă înţelegi că sunt doar un simplu bufon… actor… ARTIST, cu singura şi completa mea avere în suflet şi în cap, că am fost sortit să lucrez, fără teamă, cu păcatul pe care-l ştii, pentru a-ţi aduce prinosul frumuseţii Omului întru slava şi mărirea Ta, Doamne… Căci, altminteri, pumnul zbura demult şi oglinda ţăndări se făcea… M-a oprit Dragostea!…
Doamne, eu aşa am fost plămădit şi Tu ştii foarte bine. Sunt parte făcătoare dar la corola de minuni a lumii!… Şi, Doamne, nu ucid cu Taina mea!… Ci, bucur!… Iar acum, la rândul meu, mă bucur, Doamne, că-mi îngădui să te privesc, drept şi în ochi, mă bucur că mă ţii de mână şi, încet dar sigur, convingător, mă scoţi, iată, în Lumină. Iar Lumina e aici, iar eu pot să o privesc. Şi-i simt căldura… Căldura blândă a toamnei…
Îţi mulţumesc, Doamne, şi iartă-mi abordarea prozaică, dar numai aşa, pentru mine, este real şi viu şi doar aşa simt că exişti cu adevărat, doar aşa, pentru mine, credinţa are un sens, aşa, pentru mine, viaţa este un Dar… Îţi mulţumesc că te-nduri să mă laşi să mă bucur de el… Însă, nu uita, Doamne: eu nu am ucis!… Vezi, asta îmi place la Tine, Doamne, că eu vorbesc şi tu asculţi… Acum cuvântul e la mine. Tu mi l-ai dat, Doamne, să aduc bucurii cu el Omului… Cel de lângă mine, celui dinprejurul meu, celui din faţa mea… Vezi, Doamne?… Auzi, Doamne?… M-asculţi, Tu?…
Fii primul care comentează