Raluca, fiica lui G.M. Zamfirescu, a fost o actriţă de succes la TNB

Asculta acest articol

Numele lui George Mihail Zamfirescu a rămas pentru totdeauna legat de Satu Mare, prin activitatea sa de gazetar şi scriitor desfăşurată între 1922 şi 1924, la care s-a adăugat şi impulsul dat mişcării teatrale în limba română, încununat cu spectacolul “Patima roşie” din 1923 pus în scenă sub îndrumarea lui.

Teatrul a fost mereu o preocupare a scriitorului bucureştean, aşa că nu e de mirare că fiica sa, Raluca, născută  în noiembrie 1924, la puţine luni după ce tatăl său a revenit în Capitală, a devenit o actriţă importantă a Teatrului Naţional din Bucureşti, iar unul din rolurile care au consacrat-o a fost cel titular din capodopera tatălui ei, “Domnişoara Nastasia”. Raluca Zamfirescu a fost şi soţia celebrului regizor şi profesor Ion Cojar.

O carieră exemplară în Teatrul Naţional

“Raluca Zamfirescu a ştiut că în spatele strălucirii unei seri de spectacol se ascunde viaţa reală, cu satisfacţiile, dar şi cu costurile ei, uneori prea ridicate, pe care le-a plătit cu demnitate, cu nobleţe. Prin despărţirea de Raluca Zamfirescu teatrul nostru pierde nu numai un mare artist, dar şi un om exemplar”, scria biroul de presă al teatrului în dimineaţa în care s-a aflat vestea morţii actriţei, în 2008.

Era cunoscută pentru rolurile din “Aşteptând la Arlechin”, de Noel Coward, “Trei surori” de A.P. Cehov, “O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, “Gaiţele”, de Al. Kiriţescu, “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, de I.L. Caragiale, “Domnişoara Nastasia” şi “Idolul şi Ion Anapoda”, de G.M. Zamfirescu. Talentul nativ şi solida formaţie intelectuală – a absolvit Conservatorul de Artă Teatrală şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti – i-au oferit posibilitatea întâlnirii cu eroine de primă mărime ale dramaturgiei româneşti şi străine.

“Raluca Zamfirescu a resimţit pe umeri, încă din tinereţe, povara paternităţii lui George Mihail Zamfirescu, povară rareori dulce, mai mereu amară, în funcţie de oscilaţiile vremurilor. Raluca Zamfirescu a fost însă, întotdeauna, ea însăşi: o actriţă a adevărului, a poeziei, a omeniei”, se arată în acelaşi comunicat remis de TNB.

Scurtă fişă a activităţii actoriceşti

Raluca Zamfirescu a jucat în câteva filme: “Cu mâinile curate” (1972), “Vis de ianuarie” (1978), “Întunecare” (1985), “Cuibul de viespi” (1986), “Moromeţii” (1987), “Bătălia din umbră“ (1988). Rolurile din teatru sunt mult mai numeroase, majoritatea realizate pe scenele TNB.

Spicuim câteva spectacole: “Complexul România” de Mihaela Michailov, “Aşteptând la Arlechin” de Noel Coward, “Tărâmul celălalt” de Duşan Kovacevic, “Trei surori” de A.P. Cehov, “O batistă în Dunăre” de Dumitru Radu Popescu, “Căruţa cu paiaţe” de Mircea Ştefănescu, “Trei pe o bancă” de Aldo Nicolai, “Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu, “Zoo sau asasinul filantrop” de Jean Bruller (Vercors), “Destine” de Regine Weicker, “Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale, “Prizonierul din Manhattan” de Neil Simon, “Să nu-ţi faci prăvălie cu scară” de Eugen Barbu, “Domnişoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, “Anna Karenina” de Lev Tolstoi, “Învierea” de Lev Tolstoi, “Moralitatea doamnei Dulska” de Gabriela Zapolska, “Cupa răsturnată” de Si-Pu Van, “Îndrăgostiţii” de Maria Banuş, “Idolul şi Ion Anapoda” de G.M. Zamfirescu, “Paharul cu apă” de Eugene Scribe, “Ifigenia în Aulida” de Euripide, “Faust” de Johann Wolfgang von Goethe, “Steaua fără nume” şi  “Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian.

S-a ocupat şi de teatrul radiofonic, atât ca actriţă cât şi ca realizatoare de adaptări pentru acest mediu specific. Printre marile roluri abordate de ea doar în acest context se numără două din personajele emblematice pe care orice actriţă le doreşte în portofoliu: Julieta din “Romeo şi Julieta” şi Ofelia din “Hamlet” de William Shakespeare.

Preşedintele Ion Iliescu i-a conferit actriţei Raluca Zamfirescu la 29 noiembrie 2002 Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, “pentru crearea şi transmiterea cu talent şi dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizaţia românească şi universală”.

Începuturile şi amintirea tatălui

Ultimul interviu Raluca Zamfirescu l-a acordat cu o lună înainte de a muri, în noiembrie 2008, cunoscutei jurnaliste de teatru Monica Andronescu. Desigur, domină amintirile legate de ilustrul său părinte.

“La tata, care era gazetar tânăr, venea Panait Istrati şi tata îi lua interviuri. Panait Istrati era internat la sanatoriu, pe Viilor, unde este şi-acum spitalul de boli de plămâni. Era bolnav de tuberculoză. Iar după ce a scris „Spovedania unui învins”, tata i-a luat o serie de interviuri. Noi aveam casa pe pământ, şi în faţă era un chioşc acoperit de trandafiri roşii, mici. Iar la intrarea în casă aveam un cireş. Şi mi-aduc aminte cum Panait Istrati îi spunea tatei despre cireşul ăsta: „George, aici este o minune!” Ce frumos stăteau ei sub cireşul ăla de vorbă, şi noi, eu şi sora mea Gabriela, când trebuia să ne retragem, seara, ne duceam la domnul Istrati şi-i spuneam: „Săru-mâna!”. Mă cutremur şi acum când îmi aduc aminte cum îmi dădea mâna, ca un părinte bun. Rugăciunea mea de seară, către Dumnezeu, era „Dă, Doamne, sănătate mamei, tatei, lui maica mare, lui taica mare, Gabrielei, mie minte şi noroc şi dă-i sănătate domnului Panait Istrati”. Pentru că ştiam că e foarte bolnav”, îşi amintea Raluca Zamfirescu despre prietenia unor oameni de cultură cu destin nefericit. “Acolo veneau majoritatea colegilor tatei, Victor Ion Popa, Zaharia Stancu, cu ei am crescut. Copilăria mea nu este decât un basm cu zei, cu semizei, un basm după care tânjesc.”

Moartea subită a lui “Gemil”

“A murit tata. La 40 de ani. Tuberculoză pe fond diabetic. Şi ultima lui dorinţă a fost să învăţăm. Tăticu’ a plecat, ne-a lăsat, pe când eu aveam 12 ani, şi Gabriela 14. Ca să-i împlinesc visul m-am înscris la Facultate, am făcut Litere. El a suferit toată viaţa pentru că nu a avut studii superioare. Adevărul este că n-am fost foarte bucuroasă să merg spre Litere şi Filozofie, dar îi promisesem tatei că am să învăţ, şi atunci, pe lângă Institutul de Teatru, cum îi zicea pe vremea aia, „Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică”, am făcut şi Litere. Ca omagiu, ca un cuvânt dăruit tatei”, spunea actriţa.

“Am fost eleva maestrului Ion Manolescu şi aveam profesori pe Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Victor Ion Popa. La un examen de actorie, de anul II, în sală fiind Victor Ion Popa şi mai mulţi directori de teatre, Victor Ion Popa m-a chemat la el. Era, pe atunci, director la teatrul „Muncă şi lumină”. Avea o trupă în care erau şi maestrul Beligan, şi Giugaru, şi Irina Răchiţeanu. M-a întrebat câţi ani am şi i-am spus că 17. Pe urmă m-a întrebat de părinţi. I-am răspuns că tata a murit şi că îl chema George Mihail Zamfirescu. A fost foarte emoţionat, pentru că el şi tata fuseseră prieteni, şi mi-a zis: „Eşti fata lui Gemi!?” A doua zi m-a chemat la el la teatru şi m-a angajat. (…) După 23 august, Victor Ion Popa a fost dat afară de la direcţia teatrului. Atunci, eu, Vali Voiculescu, (pe care generaţia voastră n-o ştie, o mare actriţă, de vârsta mea), Irina Răchiţeanu, am plecat şi noi din teatru. Pe mine m-a angajat dna Maria Filotti. Am jucat la ea doi ani. Iar în 47 a venit director la Naţional Zaharia Stancu şi de atunci joc aici. Nu m-am dezlipit de Teatrul Naţional”, mărturisea Raluca Zamfirescu.

“Tata, minunea vieţii mele”

“Tata… este minunea vieţii mele. Eu am îmbătrânit, dar îl iubesc şi acum la fel de mult, îl respect şi mi-e teamă de întâlnirea cu el. Să nu zică: Raluca, ce-ai făcut cu viaţa ta?”, spunea nostalgică actriţa.

“Tata a fost director de scenă la Teatrul Naţional din Iaşi. Acolo erau şi Topârceanu, şi Ioan Sava, un foarte mare regizor. La un moment dat a avut nevoie de nişte copii într-un spectacol. Şi m-a distribuit într-o piesă în care se pare că am fost… destul de bine. Şi am ştiut că altceva nu mai pot să fac. Trăind în teatru, tata fiind director de scenă acolo, mâncând teatru pe pâine, n-am ştiut să fac altceva, n-am putut. Şi tăticu’ a fost de acord cu mine. M-au încurajat şi ceilalţi, Topârceanu, Emil Serghie, Mihail Sadoveanu. Toţi erau acolo, la Iaşi. Am mers pe drumul acesta”, continuă amintirile Ralucăi. “Tata a fost un luptător. Toate articolele lui, despre teatru, despre politică… Se lupta în permanenţă, dar a fost înfrânt de viaţă, pentru că a murit tânăr. A fost teribil. Ne-a lăsat aşa… fără orizont, fără busolă.”

Povara numelor celebre

“În viaţa mea artistică, obstacole n-am avut. Am mers foarte lin şi foarte frumos. În viaţa mea personală, sigur că au fost multe, pentru că, probabil, că n-am ştiut eu să-mi organizez viaţa aşa cum ar fi trebuit. (…) Iani (Cojar) m-a ajutat foarte mult. Nu însă şi în carieră. A fost chiar un obstacol. Să te ferească Dumnezeu să lucrezi cu soţul… Ca să nu se spună „Am distribuit-o pe Raluca, pentru că e nevasta mea”, m-a distribuit în roluri de mâna a doua, deşi nu meritam asta. Dar nu mă plâng. Mi-a plăcut ce-am jucat. Împreună cu el am jucat Domnişoara Nastasia. Era visul vieţii mele. Am jucat-o şi am avut cronici foarte bune. Nu ştiu cât de bună am fost, dar eu am dat în Domnişoara Nastasia tot ce era adunat în sufletul meu. Păstrez multă recunoştinţă lui Zaharia Stancu, fiindcă el m-a impus în acea distribuţie. Am văzut însă „Domnişoara Nastasia” cu Sorana Ţopa, care era mare tragediană, aici, la Teatrul Naţional. Nici nu îndrăznesc să mă compar cu ea. Dar ea lucrase cu tata”, spunea Raluca, neascunzând faptul că povara numelor celebre cu care a fost asociată nu i-a uşurat drumul profesional.

Întrebată despre marile suferinţe ale sale, fiica lui G.M. Zamfirescu a răspuns: “Moartea tatălui meu, fără discuţie, şi a băiatului meu. Băiatul meu a fost bolnav. Atunci nu se putea să plece din ţară. A avut o complicaţie renală, am cerut voie partidului să mă lase să plec cu el la Cape Town, unde lucra Barnard, să-i facă un transplant de rinichi, dar nu m-au lăsat. Copilul meu a murit exact la 39 de ani, ca şi tata. Astea sunt cele două grave nenorociri prin care am trecut, care m-au marcat şi m-au făcut să cred că viaţa nu era chiar aşa de frumoasă cum credeam eu când eram tânără.”

“Teatrul în care cred eu este teatrul adevărat. Teatrul care să arate oamenilor drumul, să-i îndrume, să le arate adevărul. În viaţa asta de actor nu depinzi numai de tine, depinzi de alţii. Faci ce poţi, cât mai bine şi cu cât mai multă credinţă şi adevăr. De altfel, asta e calitatea principală a unui actor: adevărul pe care-l transmite”, îşi rezuma Raluca crezul artistic.. Şi încheia spunând: “Când am să ajung acolo, în faţa tatei, aştept să văd ce va spune el. Dacă l-am ascultat… Pentru că eu am vrut să-i închin lui viaţa şi cariera mea. Aş vrea ca toţi părinţii să fie iubiţi aşa cum l-am adorat noi.”