Reforma din învăţământ

Asculta acest articol

Mâine ar fi fost termenul până la care ministrul Andronescu ar fi trebuit să prezinte o reformulare a sistemului de învăţământ. În urma presiunilor exercitate de preşedinţie şi premier, ministrul este în măsură la această oră, mai devreme deci, să prezinte Codul Educaţiei, după cum l-a convenit cu sindicatele din învăţământ. Ministrul Învăţământului declară că acest Cod va intra în dezbatere publică până la, probabil, 2 septembrie când în Parlament se va desfăsura asumarea răspunderii guvernamentale. Timpul este prea scurt, foarte scurt chiar, ca acest Cod al Educaţiei să beneficieze de o analiză publică temeinică şi să se efectueze eventualele corijări pe care, oricum, ministrul nu le va accepta. Dar în cazul când acest text va intra în dezbatere publică observatorii vor constata că nemuritorul Caragiale este cu adevărat nemuritor şi că şi de astă dată autorii Codului au recurs la schimbări, dar fără să modifice ceva.
Codul Educaţiei al ministrului Andronescu reproduce cunoscuta formulă cu 12 clase obligatorii, la care se adaugă clasa pregătitoare, în total, aşadar, 13 ani. Ministrul se pare că, în cursul negocierilor cu sindicatele, a analizat numai vechea Lege a învăţământului, paragraf cu paragraf. Astfel i s-au adus unele aşa-zise îmbunătăţiri, fără a apela la specialişti, fără a sta în aşteptarea unor studii de impact şi de fezabilitate. În Codul Educaţiei în versiunea Andronescu nu găsim nicăieri şcolile profesionale, ministrul ignorându-le cu desăvârşire. Ştim cu toţii că declinul vizibil al învăţământului românesc a început după ce s-a introdus învăţământul obligatoriu de 12 clase. Împingând din spate cu încăpăţânare zeci de mii de elevi, dacă nu mai mulţi, să încapă în clasele de liceu, nivelul învăţământului şi al educaţiei a scăzut vertiginos. Consecinţe grave s-au resimţit şi în învăţământul universitar, în calitatea acestuia, a gradului de pregătire a studenţilor, dar şi a cadrelor didactice universitare provenite din acelaşi învăţământ de 12 clase.
Ministrul Andronescu nu vrea să schimbe mai nimic pentru a nu perturba. Este de acord să se reformeze învăţământul, dar să nu se modifice mare lucru. Desigur, trebuie să acceptăm că sunt aici mari interese politice ale parlamentarilor şi altor membri de partid, mai ales în mediile universitare, există un mare interes şi la nivelul cadrelor didactice. Acestea şi-ar pierde o parte din catedrele din licee dacă din obligatoriu învăţământul liceal ar deveni opţional. Din motive mai sus invocate, aceste categorii nu acceptă o altă formulă, chiar dacă ar avea efecte benefice asupra sistemului de învăţământ.
Credem că numai din interes – poate şi din orgoliu, dar din interes în mod sigur – ministrul Andronescu nu a acceptat legile educaţiei ale comisiei Miclea. Elaborate cu mai mult timp în urmă, acestea ar fi avut timpul necesar pentru o reflecţie publică, dar şi pentru aplicarea unor corijări. Comisia Miclea într-adevăr dorea o reformă a învăţământului. Comisia a fost alcătuită din specialişti de prestigiu şi a recurs la o elaborare temeinică. Aflăm de la un deputat PSD că pachetul legislativ respectiv a trezit interesul unor specialişti din străinătate. În concepţia comisiei Miclea, învăţământul obligatoriu preuniversitar se încheie la 16 ani, cu 5 clase gimnaziale. Liceul, sau alternativ şcoala profesională de 3 ani, nu sunt obligatorii, dar pot fi, desigur, urmate, dacă elevul doreşte şi are capacitatea respectivă de a le absolvi.
Ar mai fi de făcut nenumărate precizări aici. Ar mai fi şi alte amănunte care ar marca mari deosebiri între propunerile comisiei Miclea şi ale ministrului Andronescu, deosebiri dintre nou şi vechi, dintre reformă şi nereformă. Nu ştim ce va decide executivul, nu ştim pentru care variantă va opta. Dar presupunem că cele două alternative, radical diferite şi cu efecte tot atât de diferite asupra învăţământului, vor naşte noi disensiuni în coaliţie.