S-a stins Nicolae Herlea, o stea a operei mondiale

Asculta acest articol

Baritonul Nicolae Herlea a încetat din viaţă luni seară, la vârsta de 86 de ani, după o grea suferinţă. A fost unul din cei mai mari cântăreţi de operă pe care i-a dat România, având statut de vedetă internaţională în anii ‘60-’80 ai secolului trecut.

Născut la Bucureşti, pe 28 august 1927, Nicolae Herlea a studiat Conservatorul la Bucureşti cu profesorul Aurel Costescu-Duca. Debutul pe scena Operei Naţionale din Bucureşti (ONB) a avut loc în anul 1951, cu rolul Silvio din opera “Paiaţe”, de Ruggero Leoncavallo, în vechiul Teatru “Regina Maria”. În continuare a rămas angajat ca prim-bariton al acestei scene până la vârsta pensionării.

Dincolo de cariera excepţională desfăşurată în faţa publicului din România, Nicolae Herlea a urcat pe scenele celor mai prestigioase opere ale lumii, printre care Teatro alla Scala din Milano, Opera Metropolitan din New York, Teatrul Balşoi din Moscova, Opera din Berlin, Covent Garden din Londra şi Opera Mare din Paris.

Figaro, rolul vieţii sale

Rolul de referinţă al carierei sale a fost Figaro în “Bărbierul din Sevilla”, de Gioachino Rossini. A interpretat acest rol de peste 550 de ori, pe cele mai mari scene ale lumii, fiind elogiată interpretarea de excepţie de la Metropolitan Opera din New York din 1966. De neuitat rămân şi interpretările rolurilor principale de bariton din “Rigoletto” (rolul titular), “Paiaţe” (Tonio, Herlea cântând magistral prologul), “Bal mascat”, “Trubadurul”, “Tosca” (un foarte intens Baron Scarpia şi multe altele.

Mari artişti ai lumii au apreciat la superlativ vocea solistului român. Printre ei se află Placido Domingo, Roberto Alagna, Herbert von Karajan, Nicolai Ghiaurov şi alte nume de legendă, care îl considerau pe Herlea deţinătorul uneia dintre cele mai calde şi frumoase voci.

În ultimii ani, Nicolae Herlea putea fi întâlnit în postura de preşedinte al juriului Concursului Internaţional de Canto “Hariclea Darclee” de la Brăila, unde sfătuia şi încuraja cei mai talentaţi tineri cântăreţi români. Printre premianţii acestui concurs s-a numărat şi soprana sătmăreană Luiza Fatyol.

A fost recompensat cu numeroase titluri şi decoraţii, printre care cel de “Artist al Poporului”. De asemenea, în 2007, Herlea a fost decorat cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Mare Ofiţer.

Totodată, în 2012, baritonul Nicolae Herlea a sărbătorit împlinirea a 85 de ani la Festivalul Hariclea Darclée de la Brăila, primind Medalia Darclée şi Diploma de Onoare a Fundaţiei Darclée, de la soprana Mariana Nicolesco.

Angela Gheorghiu despre Herlea: “Artistul, omul şi vocea perfectă“

Soprana Angela Gheorghiu, cea mai celebră voce de operă a României în aceşti ani, şi-a exprimat profundul regret faţă de decesul lui Nicolae Herlea, precizând că acesta “a fost şi rămâne artistul, omul şi vocea perfectă

“Sunt perfect în măsură să vă mărturisesc adevărul despre Nicolae Herlea, unul dintre cei mai mari artişti ai neamului românesc şi printre cei mai apreciaţi artişti ai contemporaneităţii, cu o voce absolut unică în lume. Toţi colegii, prietenii, admiratorii, artiştii din toate generaţiile, de pe toate continentele l-au avut, îl au şi îl vor avea «idol» pe Nicolae Herlea”, a declarat Angela Gheorghiu. Artista a precizat că Nicolae Herlea “a fost şi rămâne artistul, omul şi vocea perfectă. El însuşi este o şcoală, este un fenomen dumnezeiesc irepetabil, este «unicul» Nicolae Herlea”.

“Dragul meu prieten Nicolae, suntem cu toţii în picioare şi te aplaudăm, înclinându-ne cu bucurie şi veneraţie, mulţumind lui Dumnezeu că ni te-a dăruit să ne smulgi oceane de lacrimi şi emoţii cu arta ta, cu vocea ta, pe vecie. Te sărut cu dragoste nesfârşită, ştii tu bine, îţi spun dormi în pace! La revedere, maestro dei maestri!”, a declarat Angela Gheorghiu.

Maestrul, despre arta sa

“Aşa cum spune Prologul din «Paiaţe», «şi noi suntem oameni, din carne şi oase», avem sensibilităţi, mai puternice sau mai estompate. Se petrece un fenomen special în fiinţa mea – am fost croit mai mult spre a face bine, a crea frumosul şi a servi arta din toate punctele de vedere. Mi-a fost foarte greu să intru în personaje, a trebuit să lupt cu întreaga mea fiinţă, pentru că… nu puteam să fiu niciunul din caracterele respective. Nu sub aspect muzical (ceea ce face parte – aş spune – dintr-o meserie, gândind că muzica e o «matematică cu suflet»), ci pentru că trebuie să «intri» în personajul pe care vrei să-l creezi, dar raportându-te la el, la psihologia lui, căci dacă te gândeşti la propria ta viaţă, nu reuşeşti niciodată să-l realizezi. N-aş fi putut să arăt spectatorului, spre exemplu, cine e şeful poliţiei de la Roma – Scarpia ‒, pentru că fiinţa mea era cu totul altfel.

Mulţi consideră că au voce şi pot să cânte ‒ da, dar melomanul simte imediat, apreciază că cineva emite sunete frumoase, dar că personajul nu «iese» ‒ asta vine dintr-o trăire interioară, în urma experienţei acumulate. Ca să pot cânta rolurile respective, a trebuit să traversez etape. Nu poţi să gândeşti că eşti «artist» – asta devii cu timpul, iar ca să poţi da importanţa cuvântului şi sunetului, este o mare responsabilitate, trebuie seriozitate, nu doar muncă (inclusă în mod direct în acest ansamblu de elemente, e subînţeleasă, depinde însă cine şi cum… munceşte).

Ai nevoie din toate câte puţin – să fii dotat cu un talent special – oricât ai studia la facultăţi de specialitate, nu vei învăţa cum să trăieşti într-adevăr viaţa personajului în care vrei să «pătrunzi», pentru că este foarte greu, sunt atâţia factori care concură la o asemenea situaţie specială. Trebuie să ştii cum să-ţi foloseşti talentul, dar asta vine cu timpul şi prin studiu aprofundat, să înţelegi psihologia respectivă, să cunoşti caracterul eroului, trebuie să citeşti enorm despre viaţa lui ca să-l construieşti. Trebuie să fii şi hărăzit cu talent, dar acesta se îmbină cu o soartă, cu ceva mai presus de noi. Aici e Dumnezeirea, înţelepciunea artistului, care prin forţa gândirii şi a inimii creează acel fluid între spectator şi scenă, ca o telepatie. Dar trebuie să poţi avea înţelepciune să păstrezi un permanent echilibru, primordial în artă – când ai pierdut echilibrul mental, trebuie să te retragi imediat, pentru a rămâne ceva din ce ai făcut înainte.

E foarte greu, la aceasta concură mulţi factori – educaţia de acasă, conştiinţa faptului că nu începe şi nu se termină totul cu tine -, e greu, dar important, şi tocmai de aceea accentuez. Cât eşti pe scenă, trebuie să intri în minunata dar dificila lume artistică fără să te mai gândeşti la nimic din ce-ar putea să te disturbe scenic şi chiar vocal. Dacă poţi face această separare, trece şi emoţia teribilă care te cuprinde. Mulţi artişti îmi spuneau că nu au emoţii dar… se vedea, pentru că nu reuşeau să creeze momente convingătoare. Eu am avut totdeauna emoţii, dar creatoare, m-am implicat extraordinar, nu doar ca prezenţă fizică. Noi nu putem evolua ca actorii de teatru, care apelează şi la trucuri. Artistul adevărat de operă e încorsetat în canoanele partiturii şi tocmai de aceea trebuie să ai o mare măiestrie. (…) Nu orice artist are un caracter frumos, dar în momentul în care te afli pe scenă eşti «acel» personaj, deci sufletul interpretului nu se reflectă, nu se regăseşte în ceea ce face pe scenă.”