Şapte decenii de la ghetoizarea și deportarea evreilor sătmăreni în luna mai 1944

Asculta acest articol

    Cu ocazia comemorării de miercuri a celor șapte decenii de la deportarea evreilor sătmăreni în lagărele de la Auschwitz-Birkenau, Asociația SAVO (Scrieri ale vechiului oraș) a lansat o colecție bilingvă de mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului, sub titlul ȘOAH SATU MARE 1944, documentele fiind traduse, din maghiară, de ing. Ovidiu Mica.

Intenționăm să vă prezentăm în mai multe numere ale suplimentului nostru câteva dintre aceste mărturii, unele de-a dreptul șocante, privind disprețul la adresa vieții umane arătat în acele timpuri. Începem cu destăinuirea lui Naftali Stern, care are darul de a sintetiza evenimentele din primăvara anului 1944 în Satu Mare.

Nimicnicirea existenței evreiești

Al nu mai țin minte câtelea paragraf al legii antievreiești prevedea că cel socotit evreu nu poate fi proprietar de fabrică, bancă sau uzină, și nici de prăvălie, atelier sau întreprindere mai mare. Fiecare astfel de proprietar sau director era obligat ca în termenul fixat să coopteze în întreprinderea sa un coproprietar creștin arian maghiar.

Legea prevedea ca prezumtivul coproprietar să fie de specialitate, dispoziție care nu era greu de urmat, deoarece în cele mai multe întreprinderi se găseau angajați care să nu fi fost evrei. Astfel, în cele mai multe cazuri, prezumtivul coproprietar devenea proprietarul propriului său loc de muncă, fără să fi investit ceva în afacere.

S-a creat situația tragicomică în care fostul ucenic sau funcționar de rang mai scăzut ajungea proprietar de același nivel cu cel pe care l-a avut șef.

Da’ de unde, de același nivel, am greșit. Devenea proprietarul de prim rang al întreprinderii. Potrivit legii, proprietarul evreu trebuia să-i transfere acestui asociat toate prerogativele până atunci deținute. Pe firma întreprinderii sau a magazinului deja apărea (numai) numele asociatului, doar acesta fiind îndreptățit sã dispună și să semneze. Fostul proprietar (evreul) era nevoit să ia la cunoștință, fără vreun drept de ape!, cä aici el nu mai există, devenind o persoană doar tolerată. Noul șef se îngrijea mai întâi de salariul său și al celorlalți angajați, și numai după aceea de al asociatului evreu.

Au fost cazuri rare când noul șef s -a comportat respectuos cu cel vechi, străduindu-se să-l linistească și să-i solicite sfaturile. Dar, în cele mai multe situații, s-a purtat atât de obraznic cu fostul său șef încât acestuia nu-i mai rămânea decât să iasă din propria-i afacere, pe care el a înființat-o și pe care a făcut-o sä înflorească.

Potrivit unei noi dispoziții, fostul șef înceta să existe cu desăvârșire în propria-i întreprindere.

Tragicomic poate fi etichetat și faptul că, pe firma măcelăriei cușer a comunității evreiești, figura numele coproprietarului creștin.

S-a întâmplat și ca noul coproprietar să-l scoată în stradă, de la o clipă la alta, pe fostul său șef, director, pe cel care i-a dat pâine. Care, cel mult, putea să se plângă soției sau mamei sale.

Au secat și sursele veniturilor comunității de credință. Cine să plătească impozit? Poate, deposedații de întreprinderi și magazine? Ori cei care pătimeau, în detașamentele de muncă obligatorie, pe undeva prin Ucraina? A scăzut simțitor și venitul de pe urma încasării gabelei, deoarece, cine mai avea bani pentru păsăret sau came?

Stigmat batjocoritor

O dată de referință a evreimii sătmărene rămâne 4 aprilie 1944.

În litera legii, din această zi, fiecare persoană socotită evreu era obligată să poarte pe pieptul stâng, deasupra inimii, o stea galbenă.

Steaua trebuia să fie în șase colțuri, cu diametrul de zece centimetri, de culoare galben-portocalie, bine cusută pe rochie sau haină. Femeie sau barbat, indiferent, evreul care s-ar fi încumetat să iasă pe stradă fără să fi purtat steaua galbenă n-avea să se aștepte decât la ceea ce era mai rău.

Ieșeau pe stradă doar cei cărora le era absolut necesar. Pe cât posibil, toată lumea rămânea acasă. Polițiștii îi căutau efectiv cu lumânarea pe evreii care nu ar fi purtat steaua galbenă.

Nu o dată, autorul rândurilor de față a fost luat la rost de către polițiști, fiindu-i imputată lipsa stelei galbene. Atunci, ridica vălul funerar negru care-i acoperea umărul stâng. După ce vedea steaua galbenă, înciudat, polițistul își vedea pe mai departe de drum.

Erau evrei care purtau steaua galbenă cu mândrie, cu pieptul umflat.

Cei mai de compătimit erau evreii din Partidul Maghiar, care n -au reușit nicicum să se resemneze cu această formă a umilinței la care erau supuși. A meritat să lupte vreme de douăzeci și unu de ani împotriva partidului evreiesc? A meritat ca, la numeroasele alegeri din România, să aducă voturi Partidului Maghiar, grofilor și baronilor?

Obligativitatea purtării stelei galbene a decis și soarta mai multor evrei, întâlnindu-se și cazuri în care salvarea a fost căutată prin sinucidere.

Ghetoul

Ordinul privind înființarea ghetoului a fost emis în primele zile ale lui mai 1944. Până atunci, cuvântul ghetou ne era cunoscut doar din auzite sau din cărți. Ceea ce însemna în realitate am aflat numai în timpul hitlerismului, dar și atunci, doar din auzite sau din ziare. Practic, l-am cunoscut abia în 6 mai 1944.

Copiii și nepoții noștrii, precum și cei din noua generație mă privesc neîncrezători când le povestesc despre ghetou.

Zilele acestea am umblat prin Satu Mare, insoțit și de băiatul meu mai mare, cu care am străbătut pe de-a întregul fostul ghetou. I-am arătat fiecare ungher al ghetoului. Băiatul meu ar fi vrut să fotografieze cele văzute, dar l-am determinat să renunțe, deoarece noua dispunere stradală și clădirile enorme nou construite i-au schimbat foarte mult aspectul original.

În componența ghetoului intrau străzile mai jos enumerate.

Rândul de case cu numere impare al străzii Petofi, de la Karolyi-koz (str. Kogălniceanu azi – n.r.) până la cazarmă, și cel cu numere pare, de la strada Farkas Antal (Păstrăvului – n.r.) până la cazarmă.

Rândul de case cu numere impare al străzii Tompa (Petru Bran – n.r.), de la strada Farkas Antal până la strada Jozsef-foherceg (Bujorului – n.r.).

Ambele rânduri de case ale străzii Zrinyi (Retezatului – n.r.), de la Karolyi- koz până la cazarmă.

Ambele rânduri de case ale străzii Bathory (Martirilor Deportați – n.r.) , de la Karolyi-koz până la strada Jozsef-foherceg.

Ambele rânduri de case ale străzii Toltes (Nicolae Golescu – n.r.), de la fundătură până la strada Jozsef-foherceg.

Ambele rânduri de case ale străzii Kert (B.P. Hasdeu – n.r.), de la fundătură până la strada Jozsef-foherceg.

Străzile transversale.

Rândul de case cu numere pare al străzii Karolyi-koz, până la capăt.

Ambele rânduri de case ale străzii Bem (Ham Janos – n.r.), de la strada Petofi până la strada Bathory.

Ambele rânduri de case ale străzii Koto (legătură între Martirilor Deportați și Golescu – n.r.), de la strada Bathory până la strada Kert.

Rândul de case cu numere impare al străzii Jozsef-foherceg, de la strada Tompa până la strada Kert.

Față de cele din Baia Mare, Oradea, Cluj ș.c.l. ghetoul sătmărean era relativ suportabil. Încăperile frumoase ale imobilelor bine întreținute, deși arhipline, ne protejau de soare, vânt și ploaie.

Consiliul Evreiesc și poliția își aveau sediul în grădinița de pe strada Bathory.

Ca Templu mare a servit Machzike-Tora de pe strada Bern, iar biroul Chevra kadisha era pe strada Petofi, în spațiul alocat magazinului din casa lui Biro Lajos. Bucătăria publică era pe strada Zrinyi, în casa lui Freund Tobias.

Ghetoizarea sătmăreana a durat circa douăzeci de zile.

Începutul sfâșietorului sfârșit

A început deportarea. Primul transport a pornit în 17 mai și a ajuns la Auschwitz în 28 Yiar.

Al doilea transport a pornit în 21 mai li a sosit la Auschwitz în 2 Sivan.

Al treilea transport a pornit în 25 mai și a sosit la Auschwitz în 6 Sivan, în prima zi de Șavuot.

Al patrulea transport a pornit în 28 mai și a sosit la Auschwitz în 9 Sivan.

Al cincilea transport a pornit în 29 mai și a ajuns la Auschwitz în 10 Sivan.

Transportul al șaselea, în același timp și ultimul, a pornit în 31 mai și a ajuns la Auschwitz în 12 Sivan.

Când în ghetou s-a răspândit vestea formării primului transport, primii vizați fiind cei din strada Petofi, s-a iscat o mare vânzoleală între aceasta și învecinata stradă Bathory, fiecare căutând să fie iîpreună cu rudele sale.

Transporturile s -au format pe strada Bathory, de unde au luat-o spre cazarmă, apoi, peste strada Jozsef-foherceg, până la podul de peste Someș.

De-acolo, peste strada Banyai (B-dul Henri Coandă – n.r.), până la cimitirul Status quo, după care, luând-o spre stânga, până la rampa de încărcare dintre cimitirul românesc și gard. Acolo aștepta o garnitură lungă alcătuită din vagoane de animale. În fiecare vagon au fost înghesuiți 80-100 de oameni, cu puțină apă și ceva alimente. Aglomerația și căldura erau îngrozitoare. Drumul a durat patru zile și trei nopți. În vagoane s-au produs și cazuri de deces, morții fiind evacuați la Kassa (Kosice – n.r.).

Stația terminus: Auschwitz-Birkenau.

Autorul rândurilor de față, atunci când, cu prilejul înmormântărilor, trecea peste șinele de cale ferată, se prefăcea că nu observă îmbarcarea ghetoizaților în vagoane, deși, în realitate, o vedea foarte bine.

Am înmormântat și în prima zi de Șavuot. Coloana transportului acelei zile am ajuns-o din urmă în apropierea podului de peste Someș. Pe străzi zăceau, împrăștiate, pachete enorme, pe care nenorociții n-au mai răzbit să le care, motiv pentru care le-au abandonat.

Deodată, mă pomenesc că o voce de femeie mă strigă pe nume. Era Fraide, fiica lui Burech Reiss, care nu de multă vreme a devenit văduvă. Cu ultimele sforțări ale puterilor, purta șase copii mititei. Stern! — strigă înspre mine, rugându-se, frângându-și mâinile — Ia-mi copiii, îngroapă-i durnneata, numai să n-ajungă să mi-i îngroape Hitler!

Eu am plecat cu transportul al șaselea, și ultimul în același timp, împreună cu soția și cei patru copii ai mei, de care m-au rupt, la coborârea din vagon, pe rampa din Birkenau. Nu i-am revăzut niciodată.

Restul este deja cunoscut. Mengele: la stânga, la dreapta. Aproximativ, un an de muncă în lagăr. Eliberarea de către ruși. Un drum de 17 zile până acasă. În Sătmar am găsit ceea ce a găsit aproape fiecare supraviețuitor reîntors… NIMIC!

Stern Naftali, Bnei Brak, Israel, anul 1981