Sfântul Pascal Baylon – calugar

Asculta acest articol

Născut în ziua de Rusalii, Pentecoste, la 16 mai 1540, în localitatea Torre Hermosa din Provincia Aragonia – Spania, şi mort tot în sărbătoarea Rusaliilor – Pentecoste – 17 mai 1592, aproape de Valencia, acest umil „frate laic”, călugăr care nu s-a considerat vrednic să primească sfinţirea preoţească, a fost într-adevăr un rod al Rusaliilor, favorizat cu daruri extraordinare din partea Duhului Sfânt, îndeosebi cu darul înţelepciunii infuze.

Pascal Baylon, neavând studii deosebite, şi-a trăit viaţa de mănăstire îndeplinind oficiul de portar, dar este considerat „teolog” al Sfintei Euharistii, nu numai pentru disputele pe care le-a susţinut cu calvinii, în timpul unei călătorii prin Franţa, dar şi pentru scrierile ce ne-au rămas de la el, un rezumat din cele mai mari tratate asupra acestui argument.

Mai mult decât subiectul preferat al discuţiilor, Sfânta Euharistie a fost centrul vieţii sale spirituale, astfel încât a meritat să fie ales de către Papa Leon al XIII-lea patronul asociaţiilor euharistice, şi mai târziu patron al congreselor euharistice internaţionale.

Biografii săi istorisesc că, în timpul funeraliilor, când s-a ajuns la momentul ridicării Ostiei şi a Potirului, fratele Pascal, al cărui trup aşezat în sicriu era înţepenit de frigul morţii, şi-a deschis ochii, a ridicat capul şi a mai privit o dată pâinea şi vinul mesei euharistice, ca ultimă mărturie a iubirii sale faţă de dumnezeiasca taină a altarului.

Părinţii săi, fiind foarte săraci, l-au pus la muncă din fragedă copilărie. Mai întâi a trebuit să păzească mica turmă de oi a familiei, apoi l-au dat ca slugă la un crescător de vite mai înstărit.

Departe de societatea oamenilor şi de biserică, el petrecea în rugăciune ore întregi, se lipsea chiar şi de sărăcăcioasa mâncare ce i se dădea, spre a-şi mortifica trupul, şi adesea îşi aplica lovituri dureroase cu biciul. La vârsta de 18 ani, a cerut să fie primit în Mănăstirea Călugărilor Franciscani Observanţi, dar a fost refuzat categoric.

Şi el, la rândul său, a refuzat o moştenire bogată pe care i-o oferea un mare crescător de vite din acele părţi, Martino Garcia. Dar, crescând renumele sfinţeniei sale şi numărul faptelor minunate săvârşite de el, i-au deschis porţile mănăstirii, unde a depus jurământul celor trei voturi la 2 februarie 1564, exprimându-şi dorinţa de a rămâne simplu „frate laic”, deoarece se considera nedemn de a dori să devină preot.

Înainte de a fi primit în mănăstire, dacă se afla cu turma în apropierea unei biserici, atunci când sunetul clopotului vestea momentul prefacerii, el cădea răpit în extaz; când îşi revenea, descria întocmai desfăşurarea slujbei, persoanele, odăjdiile, ca şi cum ar fi fost acolo, deşi între el şi altar se aflau pereţii bisericii.

Acest elan de profundă devoţiune euharistică este nota dominantă a întregii sale vieţi sufleteşti; pocăinţele grele pe care le-a practicat nu erau expresia dorinţei de a se chinui, ci expresia imensei bucurii ce-i copleşea sufletul în aşa măsură încât şi trupul se voia dezlegat de povara materiei. Moare la vârsta de 53 de ani. Douăzeci de ani mai târziu, la 29 octombrie 1618, a fost proclamat „Fericit”, iar în 1690, a fost declarat „Sfânt”.

Fie ca nume de familie, fie ca prenume, Pascal aminteşte de Paşti, care în greceşte are forma Pascha. Pascal înseamnă: „ceea ce are legătură cu Paştele; copil născut în sărbătorile Paştelui; om a cărui viaţă este strâns legată de Paşti”. Cuvântul Paşti are la origine cuvântul şi sărbătoarea ebraică: Pesah = trecere peste, trecere pe lângă.

De Pesah – de Paşti – poporul evreu aminteşte cum, în noaptea ieşirii din robia egipteană, Îngerul Domnului, Puterea Domnului a trecut pe lângă casele lor (ale acelora care aveau uşile însemnate cu sângele mielului) şi s-a oprit numai la casele egiptenilor duşmani, aducând pedeapsa hotărâtă.

Deoarece moartea şi învierea Domnului au avut loc în timpul sărbătorilor de Pesah ale evreilor, şi pentru că Isus a fost numit Mielul de Paşti al lui Dumnezeu, creştinii au păstrat cuvântul „Paşti” ca să denumească misterul jertfirii Mielului divin şi al trecerii lui de la moarte la viaţă.

Acesta este misterul pascal şi sărbătoarea Paştelui. Încă din vechime s-a obişnuit a se da numele de „Pascal”, cu înţeles de aparţinând de Paşti, de Învierea Domnului, sau de sărbătorile Paştelui, copiilor născuţi în timpul sărbătorilor de Paşti, sau cărora părinţii le doreau ocrotirea Învierii Domnului.

Cuvântul pascal mai poate avea legătură cu cuvântul latinesc pascuum = păşune, păşunat. Având în vedere că sărbătorile de Pesah erau legate de o masă rituală, cu alimente determinate, precum şi faptul că Domnul nostru Isus Cristos a voit ca Misterul Pascal să fie început şi sintetizat în Cina de pe urmă – păşune pentru trup şi pentru suflet -, apropierea între Paşte şi pascua = păşune este motivată. Sfântul Pascal Baylon, prin viaţa lui, ne dovedeşte cu strălucire că Sfânta Euharistie, Taina Sfântului altar, Sacramentul continuării Misterului Pascal şi al comuniunii noastre cu el este păşunea dătătoare de viaţă şi fericire.

(Vieiţle sfinţilor)