Sfantul Patriciu, episcop (385-461) – patron al Irlandei si Islandei

Asculta acest articol

Patriciu este apostolul şi patronul Irlandei, deoarece el este cel care cu înţelepciune şi răbdare a semănat din belşug Sfânta Evanghelie în aceste ţinuturi; irlandezii îi spun Patraig şi englezii Patrick.

Datele biografice asupra vieţii lui sunt puţine şi în parte încă neclare; se reţine ca sigur că s-a născut în anul 385 şi a murit în anul 461, aproape de Down, astăzi rebotezată Downpatrik, în Ulstre, Irlanda de Nord. S-a născut într-o localitate din Ţara Galilor, în vestul Angliei; de tânăr, la vârsta de 16 ani, a fost prins de piraţi şi dus în insula alăturată, Irlanda, pe atunci locuită de celţi şi scoţieni, care erau încă păgâni.

Piraţii l-au purtat prin târgurile irlandeze ca să-l vândă ca sclav. Întâlnirea cu viitoarea patrie adoptivă a fost astfel dură, iar şederea acolo tot atât de neplăcută; de două ori a încercat să fugă, dar a fost prins, readus în Irlanda şi supus unui regim sever; a treia oară însă, a reuşit să scape. Petrecuse şase ani de sclavie.

Se va mai întoarce în Irlanda, dar nu ca sclav, ci ca vestitor al Sfintei Evanghelii. Între timp s-a pregătit pentru viitoarea misiune făcând serioase studii teologice la Auxerre, sub conducerea Sfântului Gherman. A întreprins şi o lungă călătorie în Italia, vizitând mai multe mănăstiri înfloritoare. S-a îndreptat apoi spre Irlanda, în anul 432, trimis fiind de însuşi Sfântul Părinte Papa, care l-a numit succesor al primului episcop, Palladiu.

Buna reuşită a misiunii Sfântului Patriciu în Irlanda trebuie atribuită organizării inteligente pe care el a ştiut să o creeze în această insulă lipsită de centre orăşeneşti şi împărţită în numeroase triburi şi clanuri conduse de căpetenii independente. Mai presus de toate, a ştiut să se adapteze la condiţiile sociale ale locurilor, formând un cler indigen şi mici comunităţi creştine în sânul fiecărei clase, fără a respinge obiceiurile şi practicile tradiţionale.

Şi-a dat un interes deosebit să convertească pe capii de triburi, bineştiind că exemplul lor va fi imediat urmat de supuşii lor. În diferite puncte ale Irlandei a construit mănăstiri care au devenit celebre şi în jurul lor s-au format nucleele viitoarelor oraşe. Patriciu a avut multe greutăţi din partea ereticilor pelagiani (urmaşi ai învăţăturii lui Pelagius).

Aceştia susţineau că pentru a ajunge la desăvârşirea creştinească este suficientă o educaţie şi o formaţie corectă a facultăţilor umane şi nu este nevoie de o intervenţie deosebită a harului divin, obţinut prin rugăciune şi sfintele sacramente. Pentru a se dezvinovăţi, Patriciu a scris o Mărturisire – “Confessio” arătând că toată munca sa misionară este răspunsul la o poruncă dumnezeiască şi că aversiunea sa faţă de pelagiani se întemeiază pe adevărul teologic că harul divin este necesar pentru mântuirea şi desăvârşirea omului.

Munca neobositului misionar a dat roade excelente, care s-au păstrat de-a lungul veacurilor; o dovedeşte marea şi frumoasa coroană de sfinţi irlandezi, precum şi neclintitul lor ataşament faţă de credinţa strămoşească.

Foarte răspândit în Irlanda, datorită Sfântului Patriciu, acest nume este puţin folosit în alte părţi. Este un cuvânt latinesc: patricius, care arată o persoană făcând parte din senat şi având drepturi politice depline. La origine stă cuvântul pater = tată, deoarece senatorii erau numiţi patres. La noi a ajuns prin limbile greacă şi slavă în formele Patrichie, Patrichi, Patrichia; mai nou este luată forma apuseană de Patricia.

Pentru un creştin, şi fără îndoială Sf. Patriciu s-a gândit la fel, numele acesta aminteşte cuvintele Apostolului: “nu mai suntem străini şi călători, ci din chiar familia lui Dumnezeu”. Sfântul Pavel exprima acelaşi adevăr ca şi învăţătorul: “nu vă mai numesc pe voi, slugi, ci prieteni; sluga nu cunoaşte tainele stăpânului, dar eu v-am spus tot ce am auzit de la Tatăl”.

(Vieţile Sfinţilor)