Asculta acest articol
După cele mai sigure date este vorba despre Episcopul Valerius care la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea a condus cu credinţă Dieceza de Treviri (astăzi Trier, Germania – provincia Renania, pe apa Mosela).
O tradiţie veche însă, în dorinţa de a atribui Bisericilor din Galia şi Germania o strânsă legătură cu Sfinţii Apostoli, îl prezintă pe Valeriu ca fiind ucenic al Sfîntului Apostol Petru, care l-ar fi trimis spre părţile germane împreună cu Eucarius şi Macarius.
Acestor trimişi ai Sfântului Petru li se atribuie convertirea la credinţă a unor mari grupuri de păgâni şi minuni răsunătoare, adesea descrise în mod naiv dar sugestiv; după ce tovarăşul de muncă apostolică a lui Valeriu ar fi murit, Valeriu atinge pe Macarius cu bastonul pe care îl avea de la Sfântul Petru şi el revine la viaţă. Macarius, care murise mai demult, îl înştiinţează în vis pe Valeriu că i se apropie sfârşitul; acesta moare în 29 ianuarie anul 88. Rămăşiţele sale pământeşti sunt venerate în biserica Sf. Matia din Trier.
Prenumele Valerius era foarte folosit la romani; el are ca rădăcină un cuvînt cu sensul de a fi sănătos; rădăcină din care vine şi cuvântul valeo = mă simt bine sau salutul vale = fii sănătos.
Tot din această rădăcină sunt şi cuvintele cu sens de valoare, valoros. Rămâne însă evident că ceea ce ne face sănătoşi, valoroşi, nu este numele ci sunt faptele, viaţa trăită conform voinţei lui Dumnezeu. “Adunaţi-vă comori care nu ruginesc… Cine nu adună cu mine, risipeşte “.
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează