Augustus, primul împărat al Romei, a murit acum 2 milenii

Asculta acest articol

În aceste zile Italia şi lumea întreagă îşi amintesc de un om care a schimbat în mod decisiv cursul istoriei omenirii: Octavian Augustus, primul conducător absolut al Romei, cel care a pus bazele gloriei Imperiului. El a murit în august, acum exact 2.000 de ani. De altfel, luna morţii sale a ajuns să-i poarte numele până în ziua de azi.

Născut în anul 63 î. Hr., Caius Octavius a preluat numele oficial Caius Iulius Caesar Octavianus ca prim împărat roman după căderea republicii. Regimul său autocratic era cunoscut ca principat, el fiind “princeps”, adică primul dintre cetăţeni, plasat în fruntea instituţiilor republicane aparent reînviate, în aşa fel încât autocraţia să fie suportabilă. Cu o inepuizabilă răbdare, cu abilitate şi eficienţă, s-a îngrjit de fiecare aspect al vieţii romane, asigurând pacea şi prosperitatea în întregul imperiu, celebra “Pax Augusta”.

Moştenitorul lui Caesar

Mama lui Caius Octavius, Atia, era fiica Iuliei, sora lui Iulius Caesar, care avea să-l lanseze pe tânărul Octavius în viaţa publică.. În anul 46 î.Hr. a stat alături de Caesar, pe atunci dictator, în procesiunea triumfală de după victoria din Africa asupra oponenţilor din războiul civil şi, un an mai târziu, în ciuda sănătăţii precare, s-a alăturat dictatorului în Spania. În anul 44 î.Hr. se afla în Apollonia (Albania azi) unde îşi desăvârşea studiile academice şi militare şi unde i-a parvenit vestea asasinării lui Caesar.

Revenit în Italia, a aflat că fusese desemnat de Caesar prin testament ca principal moştenitor. Avea doar 18 ani când a hotărât să-şi preia primejdioasa moştenire şi a pornit către Roma. Marc Antoniu, mâna dreaptă a lui Caesar, care îşi însuşise deja documentele şi bunurile acestuia şi se aşteptase să-i fie succesor, l-a împiedicat să intre în posesia averii, obligându-l să se împrumute pentru a îndeplini toate obligaţiile publice pe care le pretindea ceremonia funerară. Asasinii lui Caesar l-au ignorat complet, retrăgându-se în provinciile răsăritene.

În noile circumstanţe, Senatul, încurajat de Cicero, s-a dezis de Antoniu, i-a cerut ajutor lui Octavius (oferindu-i rangul de senator în ciuda vârstei fragede) şi s-a alăturat campaniei de la Mutina împotriva lui Antoniu, care a fost nevoit să se retragă în Gallia. După moartea consulilor care comandau armata Senatului, trupele lui Octavius i-au constrâns pe senatori să-i acorde consulatul rămas vacant.

Războiul civil cu Antoniu

Octavian a ajuns repede la o înţelegere cu Antoniu şi cu un alt fidel al lui Caesar, Marcus Aemilius Lepidus, care îl urmase în funcţia de mare preot. La 27 noiembrie 43 î.Hr., celor trei li s-a acordat în mod oficial un mandat dictatorial de cinci ani ca triumviri pentru reconstrucţia statului (al doilea triumvirat, după cel neoficial compus din Pompei, Crassus şi Caesar). Provinciile de răsărit au fost ocupate de Brutus şi Cassius, iar triumvirii şi-au împărţit între ei Occidentul. Aceştia au întocmit o listă a duşmanilor politici „proscrişi”, iar execuţiile ce au urmat au numărat 300 de senatori (unul dintre ei fiind chiar Cicero, duşmanul personal al lui Antoniu) şi 2 000 de equites sau cavaleri. Proclamarea lui Iulius Caesar ca zeu al statului roman, în ianuarie 42 Î.Hr, l-a acoperit de prestigiu şi pe Octavian, ca fiu al zeului.

Prin Tratatul de la Brundisium, lui Octavian îi revenea tot vestul (mai puţin Africa, cedată lui Lepidus) şi Italia care, deşi teoretic teren neutru, era de fapt sub controlul lui Octavian. Răsăritul avea să revină lui Antoniu, care, deşi îşi petrecuse iarna precedentă în Egipt cu regina Cleopatra, se obliga să o ia de soţie pe Octavia, sora lui Octavian. Acest tratat părea să pună capăt atâtor ani de război civil. În 38 î.Hr., Octavian a strâns şi mai mult legăturile cu aristocraţia prin căsătoria cu Livia Drusilla.

Octavian îşi atrăsese de partea sa mulţi nobili anterior simpatizanţi ai lui Marc Antoniu. Octavian a lansat o amplă propagandă religioasă şi patriotică, punând accent pe clasicul zeu al ordinii, Apollo, prin contrast cu patronul, mai puţin roman, al lui Antoniu, Dionysos (Bacchus). În plus, Octavian a început să adauge numelui său atributul “imperator”, care sugera preeminenţa sa în calitate de conducător.

În 32 î.Hr. triumviratul a luat oficial sfârşit şi Octavian, spre deosebire de Antoniu, n-a continuat să-şi exercite prerogativele. Antoniu a divorţat de Octavia. În replică, fratele ei, Octavian, a pus mâna pe testamentul lui Antoniu şi a susţinut că a găsit în el dovezi incriminatoare privind influenţa Cleopatrei asupra lui. Fiecare conducător a cerut supuşilor să-i jure credinţă. În bătălia decisivă de la Actium, Antoniu a încercat să-şi salveze vasele în speranţa că va putea continua lupta în altă parte. Deşi el şi Cleopatra au reuşit să scape, doar un sfert din flota lor a rămas neatinsă. Cei doi au fugit în Egipt şi s-au sinucis un an mai târziu, când Octavian avea să cucerească ţara. Octavian a anexat Egiptul şi, după ce l-a executat pe fiul Cleopatrei, Ptolemeu al XV-lea Caesar (Caesarion), al cărui tată Cleopatra pretindea că era chiar Caesar, a menţinut ţara sub controlul său direct.

Drumul puterii absolute

Tezaurul Cleopatrei i-a permis să-şi plătească veteranii şi l-a impus ca stăpân al întregii lumi greco-romane. A început o lungă serie de reforme prudente şi graduale, la capătul cărora a instituit principatul roman, un sistem de guvernare care-i permitea să menţină controlul absolut în domeniile esenţiale. Treptat, şi-a redus legiunile de la 60 la 28 şi a păstrat cca 150 000 de legionari, majoritatea italici, suplimentând numărul cu tot atâţia auxiliari recrutaţi din provincii. O gardă permanentă (pretorienii), alcătuită din trupe de elită, era cantonată la Roma şi în alte oraşe italice. A fost construită o reţea remarcabilă de drumuri pentru a menţine ordinea internă şi a facilita comerţul, iar o flotă eficientă a fost organizată să apere Mediterana. În anul 28 î.Hr., Octavian şi Agrippa au făcut primul recensământ. Au redus Senatul de la 1 000 la 800 (şi apoi la 600) de membri, iar Octavian a fost numit preşedinte al Senatului.

Aducându-şi totuşi aminte că asasinarea lui Caesar se datorase ambiţiilor sale de putere, Octavian a înţeles că clasa guvernantă l-ar accepta ca pe un adevărat pacificator doar dacă şi-ar disimula autocraţia sub diferite forme capabile să evoce tradiţiile republicane. Astfel, din 31 până în 23 î.Hr., baza constituţională a puterii sale a constat într-o succesiune continuă de consulate, iar în ianuarie 27 î.Hr. a demisionat ostentativ din toate funcţiile şi „a pus statul la dispoziţia Senatului şi poporului”, câştigând faima falsă, deşi aparent îndreptăţită, de a fi restaurat republica. La numele de Caesar, obţinut prin adopţie conform testamentului, a fost adăugat cel de Augustus, o denumire cu o sonoritate antică religioasă, în strânsă legătură etimologică cu “auctoritas” şi cu vechea practică a augurilor. Cuvântul “augustus” era adesea opus lui “humanus” şi de aceea faptul că şi-a însuşit acest titlu ce exprima noua ordine indica, extraconstituţional, superioritatea sa faţă de restul omenirii.

În anul 23 î. Hr-a îmbolnăvit din nou şi era să-şi dea sfârşitul. Rapoartele pe care le primea privind conspiraţiile din jurul său l-au convins să adopte noi reforme şi a hotărât să pună capăt seriei de consulate în favoarea unei puteri (“imperium maius”) separate de funcţie şi de inconvenientele ei practice. I s-a atribuit totodată pe viaţă puterea de tribun (tribunicia potestas). Moartea în 12 î.Hr. a lui Lepidus i-a permis lui Augustus să-i preia înalta funcţie de conducător oficial al religiei romane, “pontifex maximus”.

În aprilie 13 d.Hr. Augustus şi-a depus testamentul la Templul Vestalelor din Roma. El cuprindea un inventar al resurselor militare şi financiare ale imperiului şi testamentul său politic, numit Res Gestae Divi Augusti (Faptele Divinului Augustus). Cea mai bine păstrată copie a acestui document se află pe zidurile Templului Romei şi al lui Augustus din Ankara, în Turcia (Monumentum Ancyranum). În 14 d.Hr., Tiberius, moştenitorul tronului, a trebuit să plece în Iliria, dar a fost adus înapoi de vestea că Augustus era grav bolnav. Augustus a murit pe 19 august, iar pe 17 septembrie Senatul l-a trecut în rândul zeilor statului roman.

Un geniu administrativ

Uriaşa muncă de reorganizare pe care a făcut-o în fiecare domeniu al vieţii romane a transformat decadenta republică într-un regim monarhic ce avea să dureze multe secole şi a creat o pace romană durabilă, bazată pe comunicaţii eficiente şi un comerţ înfloritor. Această Pax Romana a asigurat supravieţuirea şi în final transmiterea moştenirii clasice, greacă şi romană deopotrivă, şi a oferit mijloacele necesare pentru răspândirea iudaismului şi a creştinismului. Deşi autocratic în esenţă, graţie tactului şi unei remarcabile inventivităţi propagandistice prin care autocraţia îmbrăca formele tradiţiei republicane pe gustul unei generaţii cu vocaţie războinică, regimul politic instituit de Augustus a oferit beneficii mai cu seamă ordinului cavalerilor, aflat imediat în preajma nobilimii conducătoare.

Augustus a fost capabil să câştige devotamentul unora dintre cei mai mari scriitori pe care i-a cunoscut lumea, precum Vergiliu, Horaţiu sau Tit Liviu. Entuziasmul lor se datora în bună măsură ideii pe care o promova Augustus privitoare la universalismul lumii romane.

Înfăţişarea lui Augustus s-a dovedit un dar ceresc pentru artiştii epocii elenistice care erau cei mai buni sculptori ai vremii, pentru că i-au înălţat trăsăturile la rangul unui tip imperial emoţionant şi memorabil, pe care artiştii lui Napoleon, printre alţii, au căutat bucuroşi să-l întreacă. Augustus a suferit de o mulţime de boli şi slăbiciuni, multe dintre ele recidivate. Mai ales în tinereţe, numai voinţa lui puternică l-a ţinut în viaţă, prefigurând desfăşurarea unei vieţi fără precedent şi fără egal.