Asculta acest articol[slideshow id=4425]
Putini romani viziteaza Gibraltarul. Asta pentru ca nu stiu ce pierd. E adevarat ca micuta peninsula se afla la capatul de sud-est al Europei, dar acesta nu poate constitui un motiv serios atata vreme cat intalnesti romani in cele mai indepartate colturi ale lumii. Ca sa treci prin toate locurile ce trebuie neaparat vazute in Gibraltar, nu ai nevoie mai mult de o zi. Asta nu inseamna ca nu ai dori sa revii si a doua, si a treia zi si, de ce nu, in fiecare an pentru ca indiferent cat de insensibil ai putea fi la frumos si istorie, o parte din tine ramane definitiv acolo.
Sa ne familiarizam putin cu istoria acestui teritoriu populat prima data de fenicieni acum mai bine de 3.000 de ani. Grecii antici numarau Stanca Gibraltarului printre Coloanele lui Hercule, dar ei n-au facut prea multi purici pe aici. Au venit apoi romanii care au infiintat o asezare temporara, si dupa ei vandalii ce s-au comportat la fel, plecand in scurt timp. Cel care a ocupat locul si i-a dat de altfel si numele, este Gibel Tariq Ibn Ziyad, seful triburilor de berberi africani, acesta punand bazele unei asezari permanente si ale unui cap de pod spre Europa. Dupa aproape un secol de batalii, spaniolii recuceresc definitiv teritoriul Gibraltarului in timpul regelui Ferdinand al IV-lea, in 1462. Ramane sub stapanirea spaniolilor vreme de trei secole, pana la 25 august 1704, cand a fost cucerit de fortele navale britanice conduse de amiralul George Rooke, fapt recunoscut de Spania in anul 1713, prin tratatul de la Utrecht. Datorita pozitiei strategice deosebite, Gibraltarul a fost folosit de Marea Britanie in toate razboaiele pe care le-a purtat in ultimii trei sute de ani si continua sa o faca si azi, chiar daca prezenta militara a fost redusa foarte mult. Spaniolii nu s-au impacat niciodata cu gandul ca au pierdut Gibraltarul, dar acum e destul de tarziu sa mai faca ceva. In urma presiunilor pe care guvernul spaniol le-a facut, in 1967, pe 10 septembrie, a fost organizat un referendum in randul populatiei din Gibraltar, dar majoritatea covarsitoare a respins revenirea la Spania. Ba mai mult, aceasta zi istorica a devenit sarbatoarea nationala a Gibraltarului. Englezii ii acorda o atentie deosebita, astfel ca, printre altele Gibraltarul este scaun episcopal anglican, iar Diaceza de Gibraltar cuprinde toate parohiile din diaspora engleza continentala. Ca suprafata, Gibraltarul este cam cat un sfert din Baia Mare, pe numai 6,8 kilometri patrati se inghesuie aproape 30.000 de locuitori. Stanca-oras-stat este condusa (onorific) de un Parlament cu 17 membri ce provin din 3-4 partide. Aici se pare ca ne-au copiat, pe fiecare strada inseamna ca au cel putin un partid. In Gibraltar limba oficiala este engleza, dar se vorbeste si Llatino, o amestecatura de spaniola si engleza, cu influente din partea limbilor tuturor populatiilor care au locuit sau locuiesc pe Stanca. Moneda folosita este lira sterlina, dar deja se poate folosi la fel de bine si euro la cursul oficial al zilei.
Valentina, ardeleanca din Gibraltar
Din Miraflores pana la Gibraltar sunt 120 de kilometri. Am plecat la ora noua pentru ca sunt zile in care coada la granita dintre Spania si Gibraltar se intinde pe multi kilometri. Am mers pe autostrada A7p. Este un drum modern, ”dotat” cu patru sau cinci tuneluri cu lungimi cuprinse intre 600 si 1.680 metri. Autostrada leaga Malaga de Cadiz, iar pana sa o luam la stanga spre Gibraltar am trecut prin doua puncte de taxare in care nu am zabovit mai mult de o jumatate de minut. Am dat banii (3,4 respectiv 4,2 euro) si dusi am fost. Dar, ca sa fiu corect, trebuie sa mentionez faptul ca pe ”sora” acestei autostrazi (pe A7), nu se percepe niciun fel de taxa, e un drum popular pe care poti circula fara nicio problema. Am avut noroc, la granita nu erau mai mult de 100 de masini in fata noastra. Vama e un fel de formalitate, noi am dat cartile de identitate la o femeie-politist, dar nici nu s-a uitat la ele si ni le-a inapoiat facandu-ne semn sa ne grabim ca se aglomereaza zona. De cealalta parte, vamesul sau politistul statului-stanca, nu ne-a acordat nici macar o singura privire, cu toate ca era o mulatra deosebit de atragatoare. Parcam, intr-un loc fara plata, evident, apoi mergem sa gasim o ambarcatiune care sa ne scoata in larg sa vedem acel celebru spectacol al delfinilor din Mediterana, vechi de 41 de ani (din 1969). Incercam sa convingem ”sefa” unei agentii care se ocupa cu asa ceva, dar nu avem nicio sansa, pentru ei programul e program, asa ca trebuie sa asteptam o ora, pana fix la 12 ca sa putem pleca in ”Dolphin Safari”. Dar pentru ca am fost cei mai matinali clienti pe ziua respectiva, primim o reducere de 2 euro de persoana, de la 25 la 23 euro. Nu-i rau, am inceput ziua bine. Stam pe o terasa situata la doar 7-8 metri de ambarcatiunea cu care vom porni in larg. Vine o chelnerita si comandam apa, suc, cafea, in limba oficiala a teritoriului. Ne raspunde intr-o engleza absolut perfecta, lucru care i-a nedumerit putin pe copiii mei, avand in vedere ca de obicei chelnerii vorbesc toate limbile dar mai mult dupa ureche. Dupa ce ne aduce comanda, fata ne intreaba in limba romana ce cautam noi acolo. Nu isi ascunde zambetul, mai ales ca ne-a auzit ce comentarii am facut inainte pe seama englezei perfecte pe care o vorbeste. O cheama Valentina, are 34 de ani si este din Sighisoara. A venit in Spania in urma cu aproape patru ani dupa ce fabrica de confectii textile la care lucra s-a inchis. A nimerit la o familie de englezi care au angajat-o ca menajera. Pe langa faptul ca cei doi batrani au platit-o foarte bine, s-au ocupat si de educatia ei. A facut zilnic ore intregi de limba engleza, cei doi intelectuali fiind deosebit de severi cu ea. ”:i uite asa, cu rabdare si multa silinta am reusit sa invat limba engleza. Familia a fost deosebit de incantata de progresele pe care le-am facut, si dupa aproape trei ani mi-au spus ca ma pot descurca in orice spatiu unde se vorbeste engleza. Asa ca din Linea, am venit aici. Salariul e mai bun decat in Spania, dar chiriile sunt groaznice. Pentru o camera minuscula, un fel de bucatarie si o baie pe masura, se plateste in jur de 500 de lire. Eu locuiesc in Linea, platesc 300 euro pe luna, vin pe jos in Gibraltar, in maximum 20 de minute sunt la serviciu. Stau cu fratele meu care este bucatar sef la restaurantul mexican de alaturi. Lucrez 10 ore pe zi, am o singura zi libera pe saptamana, fixata de patron. Mai pica si ciubuc pentru ca aici nu vine oricine. Una peste alta sunt foarte multumita. Am fost acasa acum un an si ceva, dar sincer nu ma mai atrage nimic acolo. ~mi spun parintii ce se intampla si zau ca ma ingrozesc”. O intreb daca se gandeste sa se reintoarca in Romania dupa ce isi va aduna niste bani, sa investeasca intr-o afacere, sa-si cumpere o casa, ceva de genul acesta. Zambeste cu subinteles si-mi spune franc: ”Never!” Valentina zice ca sunt foarte rari romanii care vin in Gibraltar, majoritatea fiind cei care locuiesc in Spania, dar si acestia sunt putini.
Recitalul delfinilor, un spectacol de gala
La ora 12 fix ne urcam la bordul unei ambarcatiuni alaturi de alti sase turisti. Cat timp am stat pe mal, un fel de ”marinar” englez s-a ocupat de vas, l-a curatat, l-a sters in toate felurile si prin toate locurile. Tipul era vizibil afectat dupa cheful din noaptea trecuta, avand serioase probleme chiar in mentinerea echilibrului precar. Ne-am speriat crezand ca el va conduce vaporasul. Sotia mea ne-a si spus ca ea coboara si ne asteapta la Valentina. Nici vorba de asa ceva, individul a coborat pe chei si doi meseriasi adevarati au preluat conducerea ambarcatiunii. Cel care facea pe seful ne-a spus ca de 30 de ani face acelasi lucru in fiecare zi. Dupa obisnuitul moment de ”protectia muncii” am pornit in larg. Mustaciosul bronzat ca un maur a zambit cand l-am intrebat daca e posibil sa facem doar o excursie de agrement, o plimbare obisnuita, fara sa vedem niciun delfin. ”De cele mai multe ori sunt norocos, dar sunt zile in care inregistrez esecuri. Va asigur ca nu se va intampla astazi asa ceva. Imi sunteti simpatici asa ca am sunat delfinii sa se pregateasca de parada. Ma cunosc de atata amar de vreme, sunt ascultatori si sigur escapada noastra nu va fi una ratata”, ne-a linistit Steve. Dupa ce ne-am indepartat vreo 5 kilometri de mal au inceput sa apara primii delfini. Destul de timizi, mai mult inspectand zona. Capitanul Steve ne-a spus ca sunt trei specii de delfini, cei mai mici fiind de 1,7 metri si o greutate de 65-70 kilograme. Specia cea mai mare ajunge la 3,7 metri si 180 kilograme. Dupa ce am facut cateva ocoluri, a inceput spectacolul adevarat. Zeci de exemplare de toate dimensiunile, functie de specie si varsta. Fiecare si-a jucat rolul perfect spre incantarea noastra. Delfinii s-au luat la intrecere cu ambarcatiunea, au inconjurat-o din toate partile, s-au indepartat in salturi, perechi, perechi. Apoi se mutau la cativa zeci de metri si continuau salturile. Cel de la carma ocolea zona si dintr-o data intra in mijlocul cercului. Operatiunea a fost repetata de cateva ori, de fiecare data cu succes. Aventura a durat o ora si jumatate, la intoarcere delfinii insotindu-ne o buna bucata de drum. Cred ca este imposibil de descris in cuvinte un asemenea eveniment. El trebuie vazut pe viu, altfel isi pierde farmecul. Poate ca cei mai bucurosi au fost cei doi membri ai echipajului. Bucurosi pentru ca au mai facut cativa oameni fericiti, indeplinindu-si cu brio ”sarcina de serviciu”.
Daca oferi mancare maimutelor, amenda este de 500 euro
In Gibraltar exista un mit potrivit caruia englezii nu vor pleca de aici atata vreme cat pe mareata stanca vor mai trai maimute. La cate maimute cu pui am vazut, englezii nu au de ce sa se teama in viitorul apropiat. Principala atractie turistica ramane populatia de macaci, singurele maimute salbatice care traiesc in Europa. Originea lor e incerta, parerile specialistilor fiind impartite. Unii sustin ca macacii au fost adusi si colonizati aici de mauri, altii considera ca sunt o ramasita a unei populatii mai vechi fiind stapanii stancii cu mult inainte de venirea oamenilor. Macacii sunt prietenosi si obisnuiti cu oamenii. Traiesc numai pe stanca dar, imi spunea un agent de paza, exista zile cand ies la ”promenada” chiar si prin centrul orasului. Maimutele sunt pazite ca un obiectiv militar. Peste tot sunt agenti de paza, camere de supraveghere, panouri prin care turistii sunt avertizati sa nu atinga maimutele si mai ales sa nu le ofere absolut nimic de mancare. Amenda pentru incalcarea acestei prevederii este usturatoare: 500 euro! Am vazut cum o maimuta ce statea agatata de un gard metalic i-a smuls din mana inghetata unei turiste americane. A venit imediat agentul sa-i aplice amenda. Colegii femeii au reactionat, au incercat sa-i explice ca nu i-a oferit inghetata maimutei ce isi lingea buzele de placere, ci a fost ”jefuita” de aceasta. A fost nevoie de cateva minute bune de discutii, dupa care agentul de paza a iertat-o de amenda cu toate ca el a fost convins ca turista a incalcat legea pentru ca nu trebuia sa vina cu inghetata printre maimute.
Stau la poze ca si starurile de cinema
Ca sa urci pe platoul din varful stancii trebuie sa iei telecabina de la poalele ei. Dai 4 euro si te duce circa 200 de metri. Pe platou, ca de altfel pe toata stanca, o caldura infernala: 46 grade! Au fost momente ale zilei in care mercurul a urcat pana la 50 de grade. Nu poti face mai mult de cativa zeci de metri si trebuie sa apelezi la recipientul de plastic cu apa aflat obligatoriu la ”purtator”. Altfel risti sa lesini pur si simplu. De altfel am si vazut cateva peresoane in dificultate, fiind nevoie de interventia ambulantei. Da, sa stiti ca masinile urca pe munte existand un drum ingust ce inconjoara stanca, cu cateva locuri de refugiu, ce te duce aproape de varf. Dar trebuie sa ai o masina destul de serioasa si un sofer pe masura ca sa te incumeti la o asemenea aventura. Nu am ajuns bine pe platou ca maimutele au inceput sa ne dea tarcoale. Una s-a cocotat pe un gard, m-am apropiat sa ma pozez cu ea, s-a uitat prietenoasa la mine si si-a pus o labuta pe umarul meu uitandu-se serioasa spre camera de filmat. Paula, fiica mea, a avut parte de o adevarata aventura. Un pui de maimuta i-a sarit pur si simplu pe umeri dupa care si-a impreunat labele in jurul gatului si n-a mai vrut sa coboare ”cerand” sa fie plimbata. Doar ca nu a zis ceva de genul ”mana, birjar!” Nu s-a speriat si nu a reactionat pentru ca ea a mai fost pe acolo, era de-a casei si le cunostea comportamentul. Nu-i bine sa le alungi pentru ca imediat te zgarie pe corp, si sigur nu-i placut, ba poate fi si periculos. A scapat de ea doar dupa ce o turista neglijenta a trecut prin apropiere cu un mar in mana. A sarit de pe umerii Paulei direct in bratele acesteia. Nu va spun cum a aratat rochia Paulei dupa ”aventura” cu obraznicul pui de maimuta. La tot pasul intalnesti grupuri de turisti care filmeaza si se fotografiaza cu macacii. Toti se comporta ca adevaratele vedete de cinema. In locuri special amenajate au apa, portocale si cartofi la discretie. Nu se prea ating de ele, tot de pe urma turistilor traiesc, pentru ca acestia si-au perfectionat stilul si au gasit locurile unde le pot da bunatatile pe care le cumpara din oras special pentru ele, fara ca agentii si camerele de supraveghere sa-i vada. Daca e bine sau nu ce fac turistii, nu ma pronunt. Cert e ca populatia de macaci este in continua crestere (dupa spusele agentului de paza), ceea ce ma face sa cred ca lucrurile merg in directia buna.
Pestera St. Michael’s, minunea din stanca
St. Michael’s Cave este de departe cel mai important brand al Stancii Gibraltar, cel mai popular punct de atractie pentru orice turist ce se incumeta sa urce pe platou. Dupa ce admiri de pe platou orasul de la poalele stancii, te uiti prin telescop (un euro/minut) la vapoarele din larg ce asteapta sa intre in stramtoare sau la tarmul african, cobori cateva trepte si langa un restaurant cu preturi care nu te prea lasa sa te apropii de el (doi euro o jumatate de litru de apa plata), se afla intrarea in pestera. Biletul de intrare costa 12 euro, dar nu ai de ce sa-i regreti. E ceva sa treci brusc de la 50 la 18-20 de grade, dar aproape ca nu simti nimic. Dupa ce intri ramai fara glas. Stalactite si stalagmite magnifice, ca niste coloane gigantice de zahar topit, toate iluminate discret, doar cat sa fie puse in valoare. Pestera a fost cunoscuta din cele mai vechi timpuri, din perioada preistorica. Legenda spune ca pesterea nu are fund, se uneste cu continentul african printr-un pasaj secret. Legenda este sustinuta de o intamplare din anul 1840 cand doi ofiteri englezi au coborat sa exploreze pesterea dar nu s-au mai intors niciodata. Pentru gasirea cadavrelor s-au organizat misiuni serioase de cautare, insa n-au gasit nicio urma. ~n anul 1848 un cioban care isi cauta o capra pierduta din turma, a gasit intr-un ungher al pesterii niste oase umane despre care s-a spus ca ar apartine lui John Langley, unul dintre cei doi ofiteri disparuti. Niciodata aceasta ipoteza nu a fost confirmata stiintific, asa ca misterul dainuie si astazi. Mai mult, in partea inferioara s-a descoperit o alta pestera laterala, aproape la fel de mare, in care se gaseste un lac. Zona respectiva nu poate fi vizitata decat in prezenta unui ghid experimentat, de catre un grup restrans de persoane. In timpul celui de al doilea razboi mondial pestera fost pregatita pentru a servi drept spital de campanie, dar in cele din urma nu s-a apelat la serviciile ei. Din cauza greutatii, unele stalagmite s-au desprins din tavan si pot fi vazute in sala principala. In anul 1972 una dintre stalagmite a fost dusa pentru analiza la cele mai sofisticate laboratoare de studiere a rocilor. Specialistii au ajuns la concluzia ca perioadele ploioase lungi din istoria planetei Pamant, sunt reprezentate de inelele mai deschise (maro deschis), iar cele de seceta de inelele colorate mai inchis. Apoi, doua straturi albe ar reprezenta perioadele glaciare. Pestera este o minune a naturii faurita in sute de mii de ani. :i pentru ca totul sa fie perfect, are o acustica senzationala. In cea mai mare incapere, cam cat o biserica obisnuita de pe la noi, s-a amenajat o sala de spectacole (cu scena ca la carte) unde periodic au loc concerte de muzica simfonica sustinute de orchestre de prestigiu. Cata vreme ne-am aflat noi in pestera, difuzoarele emiteau muzica de Ceaikovschi. O senzatie extraordinara, unica, pe care rar o intalnesti in viata.
Din Miraflores, Grigore Ciascai
Fii primul care comentează