Studiile neuroştiinţelor pun sub semnul îndoielii existenţa sufletului

Asculta acest articol

O singură religie din istoria omenirii a avut curajul să afirme inexistenţa unui sine autonom

Francis Crick, laureatul premiului Nobel pentru descoperirea structurii moleculare a ADN-ului, făcea valuri în 1994 cu ocazia publicării unei cărţi în care susţinea că sufletul este o iluzie perpetuată doar de credinţa noastră în ea.

Care sunt elementele pe care se bazau filozofii care au adoptat ideea de suflet? Mai întâi, diferenţa dintre lucrurile vii şi cele ce nu sunt vii. Pentru înţelepţii din multe culturi, inclusiv cei din Grecia antică, părea evident că lucrurile vii aveau o componentă suplimentară care le dădea vitalitatea absentă în cazul pietrelor sau al apei. Acest „principiu animator” a fost asimilat sufletului. Al doilea element era conştiinţa. Al treilea element este ceva mai ezoteric: faptul că unii copii din India au amintiri din „vieţile anterioare” este considerat de mulţi o dovadă a faptului că sufletul se deplasează dintr-o incarnare în alta, iar alţii consideră că fantomele şi alte apariţii neexplicate sunt dovezi ale existenţei spiritului şi ale supravieţuirii sale după moartea trupului.

Contraargumentele ştiinţei

Aceste trei argumente nu mai sunt la fel de convingătoare astăzi precum erau acum 2.000, 200 sau chiar 20 de ani. Descoperirile ştiinţifice despre cum funcţionează viaţa, de la organisme până la organe, celule şi ADN-ul identificat de Francis Crick nu lasă loc niciunei substanţe spirituale.

Cel de-al treilea argument, bazat pe fantome şi alte apariţii neexplicate, merită, de asemenea, să fie lăsat la o parte. Cei ce au încercat să investigheze aceste evenimente au fost întotdeauna dezamăgiţi. Arareori aceste întâmplări continuă să fie valide după o analiză serioasă. Organizaţia Society for Psychical Research, înfiinţată la Londra în 1882 pentru a studia fenomenele paranormale, nu a reuşit să găsească în peste 100 de cercetări vreo dovadă convingătoare care să probeze existenţa vreunei întâmplări supranaturale.

Totuşi, merită menţionată o sursă de presupuse „dovezi supranaturale” pentru suflet: aşa-numitele „experienţe extracorporale”. Un caz tipic al unei experienţe extracorporale este, spre exemplu, atunci când unui pacient i se opreşte pentru câteva momente inima, iar acesta percepe cum părăseşte corpul şi cum îl priveşte de deasupra sau are senzaţia că traversează un tunel luminos. Cu toate acestea, asemenea experienţe pot fi induse cu anumite medicamente şi cu electrozi ce stimulează creierul.

Deşi mulţi oameni contemporani sunt de părere că sufletul există, atunci când sunt întrebaţi în ce constă acesta, mulţi oferă descrieri vagi. Dacă sufletul este, totuşi, vehiculul care le poate oferi oamenilor nemurirea, atunci acesta trebuie să conţină o esenţă fundamentală – adevăratul „eu” – ca în cazul în care acesta supravieţuieşte morţii corpului să ştim că vom continua să existăm. În Occident, acest „adevărat eu” este asimilat minţii. Cu alte cuvinte, esenţa argumentelor se bazează pe ideea că mintea este independentă de corp şi dependentă de o esenţă spirituală ce poate supravieţui morţii trupeşti. Însă datele acumulate de-a lungul timpului atestă modul în care vătămarea diferitelor regiuni ale creierului duce la eliminarea sau la schimbarea radicală a unor aspecte esenţiale ale minţii.

Pentru a clarifica această contradicţie putem lua exemplul văzului. Astfel, dacă nervii optici din creier sunt vătămaţi grav, nu vom mai putea vedea. Acest lucru ne arată că văzul este dependent de nervi optici funcţionali. Cu toate acestea, atunci când oamenii îşi imaginează că sufletul le părăseşte corpul, ei îşi imaginează că vor putea să vadă în continuare. Cu alte cuvinte, ei cred că sufletul lor imaterial are facultatea văzului. Dar dacă sufletul poate vedea atunci când creierul şi trupul au încetat să mai funcţioneze, de ce nu poate vedea atunci când doar nervii optici au încetat să funcţioneze? Cu alte cuvinte, dacă oamenii orbi au un suflet care poate vedea, de ce sunt orbi?

Tehnicile de neuroimagistică, aşa cum sunt ele denumite, permit cercetătorilor să studieze corelaţiile dintre gândire (aparent nemăsurabilă) şi aspectele măsurabile ale materiei fizice din care este alcătuit creierul. Rezultatele acestor experimente arată că fiecare proces mental este acompaniat de un proces cerebral. Mai îngrijorător pentru ipoteza sufletului este faptul că aceste studii arată că procesele cerebrale debutează chiar înainte ca mintea conştientă să le perceapă. Aşadar, sub analiza atentă a ştiinţei moderne, distincţia străveche dintre mental şi fizic dispare, iar gândurile şi emoţiile noastre se arată înrădăcinate în biologie.

Religia ce n-a crezut în suflet

Fiecare om are în craniul său aproximativ 100 de miliarde de neuroni, iar fiecare dintre aceştia prezintă în medie 7.000 de legături sinaptice cu alţi neuroni. Aşadar, nu este de mirare că nu ne putem închipui modul în care creierul produce mintea, pentru că o asemenea complexitate este dincolo de limitele imaginaţiei umane. Specialiştii în neuroştiinţe afimă că nu este o exagerare atunci când spunem despre creierul uman că este cel mai complex lucru descoperit până acum în Univers.

În istoria ideilor umanităţii, o singură religie a afirmat răspicat că sufletul, în accepţia clasică a termenului, nu există. Este vorba despre buddhismul timpuriu, care accentuează caracterul interdependent al tuturor lucrurilor şi le declară “anatta” (lipsite de un sine autonom), fără a pune la îndoială efectele morale şi cauzale ale acţiunilor oamenilor, în prezent şi în viitor.