“Take, Ianke şi Cadâr” pictează comedia umană în culori vii

Asculta acest articol

Regizorul Andrei Mihalache s-a dedicat în ultimii ani unei serii de spectacole dedicate dramaturgiei româneşti interbelice. “Take, Ianke şi Cadâr”, care a avut premiera duminica trecută, pare punctul ei culminant şi un proiect de suflet pentru excelentul om de teatru.

Eliberat de obligaţiile manageriale, Mihalache s-a putut ocupa cu mare grijă de montarea acestei savuroase comedii a anilor ‘30, scrisă de Victor Ion Popa şi extrem de actuală şi în zilele noastre. Un text atât de bine construit şi condimentat cu umor şi înţelepciune hâtră, încât e nevoie de foarte mult cabotinaj, actoricesc sau regizoral, pentru a-l face să cadă în faţa publicului.

Din fericire, nu e cazul cu spectacolul Teatrului de Nord, şi meritul este în primul rând al regizorului. Spectacolul are o fluenţă impecabilă, o naturaleţe admirabilă şi reuşeşte să evite aproape orice fel de stridenţă. Uimitor e faptul că Mihalache a ţinut să realizeze singur şi scenografia, iar decorul extrem de aglomerat al primei părţi reuşeşte să lase totuşi o impresie de echilibru cromatic şi spaţial, evitând tentaţia de bâlci, în timp ce păstrează totuşi particularităţile fiecăruia dintre cei trei negustori care se au ca fraţii… până la un punct. La fel de bine construit, mai auster, dar sugestiv, este şi peisajul scenic al părţii secunde. În fond, asistăm la o demonstraţie de măiestrie regizorală, care integrează exemplar toate componentele unui spectacol fără ca vreunul să sară în ochi şi fără ca regizorul însuşi să iasă cu dinadinsul în evidenţă, cum din păcate se întâmplă tot mai des în teatrul contemporan, la noi şi peste tot.

Trei oameni de omenie

Trei prieteni de-o viaţă – românul Take, creştin desigur, evreul Ianke, evreu desigur, şi turcul Cadâr, musulman desigur – trăiesc în pace şi armonie, cu ironii amicale, desigur, şi şi-au aşezat prăvăliile una lângă alta. Take vinde mai mult haine, Cadâr vinde mai mult zaharicale – turc, deh! – şi Ianke vinde de toate – evreu, deh. Toate bune şi frumoase… deocamdată. Până când fata lui Ianke şi băiatul lui Take anunţă brusc că s-ar lua… şi atunci, la fel de brusc, diferenţele etnico-religioase încep să conteze, ca şi presiunea socială. Noroc cu turcul, jongler abil printre canoane, capabil de autoironie, care găseşte o cale de navigat printre scrupulele celor doi amici şi ale acelor “destui care vor să pună la uşa iubirii zăvor”.

Piesa se cunoaşte, au jucat-o mulţi şi bine, a rămas antologică montarea TNB cu Beligan, Moraru şi Dinică, dar versiunea sătmăreană de acum are ceva în plus. Ceva ce se vede în chiar debutul spectacolului, pe cortina lăsată peste lumea celor trei oameni de omenie. Cine a văzut, sau va vedea, înţelege. Chiar şi răutatea fundamentalistă a “gurii lumii” nu e împinsă până la ultimele consecinţe. Faţă de montarea clujeană de acum câţiva ani, nu asistăm la distrugerea prăvăliilor, ci, prin trenuleţul de la final, suntem asiguraţi că, dincolo de toate, viaţa merge înainte şi “turc, ovrei, creştin, totuna estem, bre!”, zice exasperat mucalitul Cadâr, cel care, cică, a cumpărat şi trenul.

Debutul unui mic geniu comic

Pe Ionuţ Mateescu spectatorii fideli ai scenei teatrale sătmărene îl cunosc cu siguranţă. Alături de trupa Teatrului Municipal Baia Mare, l-am admirat în “Minunata lume nebună“, “Jocul de-a vacanţa” sau “Dineu cu proşti”. La Satu Mare a mai jucat în “Fontana di Trevi” şi “Paparazzi”. Plecat de la Baia Mare în urma diferendelor cu directorul Claudiu Pintican, a fost angajat la Satu Mare, iar Cadâr e rolul său de debut în noua postură, în care Ionuţ îşi manifestă din plin, dar fără ostentaţie, geniul comic. Fiecare apariţie a lui are miez şi iluminează scena, mimica e savuroasă fără a fi cabotină, dialogurile cu Allah au un haz aparte, îl ajută şi costumul de hoge (nastratinesc!), e inima spectacolului.

Foarte bine duce Stelian Roşian rolul încărcat şi complex al lui Ianke, fără pic de şarjă, fin în ironie şi vehement în reproşuri, deloc exagerat. Radu Botar portretizează un Take adus de spate, “expirat”, care abia aşteaptă să se rezolve treaba, oricum o fi, şi se dă la nurii Saftei (Adriana Vaida e delicioasă în acest rol de cucoană odioasă, specie feminină atât de popularizată mai nou la TV). Andrei Stan şi Dorina Nemeş sunt doi iubiţi fermi şi coerenţi, fără istericalele atât de prezente în alte montări. Vasile Blaga şi Tibor Szekely sunt apariţii de efect comic, dar, în timp ce Tibor şi-a mai temperat grimasele exagerate din alte spectacole, Vasile continuă să se joace pe sine însuşi, indiferent ce joacă. Tare-am vrea să-l vedem scos din zona de confort, într-o dramă, de exemplu.

E un spectacol frumos, reconfortant şi plin de umanism. Un mare câştig al trupei secţiei române a Teatrului.