Asculta acest articol[slideshow id=6397]
Micutilor le este frica de monstri, de doctori ori sa nu divorteze parintii
In perspectiva psihologica, frica reprezinta o emotie provocata de constientizarea unui pericol, o reactie afectiva normala a organismului expus unei amenintari reale sau imaginare. Este vorba despre o emotie dezagreabila care, de cele mai multe ori, vine ca raspuns la o sursa de pericol real sau imaginar recunoscuta la nivel constient.
Frica exista si este universala. Este normala atunci cand exista un pericol real, dar ne impiedica sa functionam normal atunci cand face parte integranta din existenta noastra.
Frica apare la toti copiii, unele tipuri de frica fiind specifice anumitor varste. Si adultii resimt frica. Indiferent cum am denumi-o< “angoasa”, “anxietate”, “stres”, frica ne insoteste in fiecare zi. Studiile efectuate reliefeaza ca 15-20% dintre noi suferim, intr-o forma sau alta, de anxietate. Se pare ca este boala epocii noastre. Uneori, in cantitati mici, anxietatea este necesara pentru a depasi anumite situatii sau poate constitui un imbold pentru a actiona, insa, in doze mari, ne impiedica sa functionam si sa ne traim viata intr-un mod normal.
Pe langa fricile specifice varstei lor, cum ar fi cele de monstri, de intuneric, de doctor, unii copii sunt incarcati si cu fricile adultilor. Le este frica de razboi, le este frica sa nu divorteze parintii, ca nu vor avea bani si serviciu daca nu invata…
Pentru ca, de cele mai multe ori, nu se exprima prin cuvinte, anxietatea copiilor este destul de greu de observat. Ei nu o sa ne comunice de ce sunt anxiosi sau de ce se tem, exprimandu-si frica prin gesturi si comportament. Uneori plang, tipa sau chiar se pot imbolnavi. Alteori sunt odiosi sau se pot interioriza. Pe masura ce cresc, in functie de personalitatea lor, unii dintre ei pot deveni copii problema (tulburenti sau neechilibrati), iar altii nu vor atrage atentia devenind “prea cuminti”, nelasandu-ne sa aflam ce fel de dificultati intampina. In ambele situatii, copilul este distras de la lucrurile pe care trebuie sa le intreprinda si asta se va observa, in principal, in rezultatele lui scolare. Putem ajunge sa consideram ca un copil este “lenes”, dar de fapt este unul cu nelinisti interioare.
Fiecare varsta are dificultatile si perioadele ei de adaptare. In perioada de la 0 la 3 luni regasim frica de pierdere brusca a echilibrului, cea de a cadea sau de zgomote violente. De la 3 luni la 1 an intalnim angoasa despartirii sau cea a strainilor. De la 1 la 2 ani, copiii au frica de doctor, frica de a disparea sau cea fata de animale. Apoi, de la 2 la 3 ani, copilului are frici legate de curatenia corporala, ii este frica de furtuna si de intuneric. De la 3 la 6 ani, imaginatia copiilor este foarte activa si regasim frica de monstri, de boala sau de moarte a unuia dintre parinti, de a se pierde sau frica de apa. Copilului de la 6 la 12 ani ii este frica de insecte, de hoti si de rapitori, de inaltime, de injectii, de sange, de doctor de spital, frica de a fi respins sau cea de a vorbi in public.
Rolul parintelui este acela de a identifica si interpreta primele semnale ale copilului
Care sunt mijloacele care le au la dispozitie parintii pentru a-si ajuta copilul sa nu se lase coplesit de frica pe care o resimte? Trebuie precizat ca fiecare dintre aceste frici poate necesita un tratament specific varstei si naturii fricii, dar unele atitudini cu caracter general pot sprijini copilul in orice astfel de situatii.
A) Atitudinea generala
Cand copilul manifesta o frica, obiectivul parintilor trebuie sa fie acela de a-i permite sa treaca peste ea, sens in care cel mic trebuie sfatuit sa nu se nelinisteasca si ii trebuie aratat cum sa faca fata fricii cu calm. Fiecare copil are un anume grad de vulnerabilitate in fata situatiilor cu care se confrunta. Rolul parintelui este acela de fi capabil sa identifice si sa interpreteze primele semnale ale copilului si sa-i furnizeze raspunsuri adecvate intr-o maniera linistitoare. Comportamentul ulterior al celui mic va depinde de maniera in care va reusi sa-si tina in frau anxietatea< fie va ajunge sa fie intr-o stare de dependenta fata de parinti (fugind din fata tuturor situatiilor in care nu se simte confortabil sau utilizand aceasta anxietate pentru a capta atentia parintilor), fie isi va dezvolta, incurajat si sustinut de parinti, abilitatea de se confrunta cu situatiile care il nelinistesc (de fiecare cand o frica este confruntata, data viitoare aceasta se diminueaza. Copilul invata astfel ca “nu a fost asa de greu” si ca “s-a descurcat bine”, propriul curaj si reusitele sale intarindu-l pentru incercarile ulterioare).
De multe ori ne punem intrebarea daca este normala frica pe care o resimte copilul. Dupa cum am amintit, frica este mai mult sau putin tipica unei anumite varste, insa, desi daca ca adult cunoasteti ca o frica este “normala” si ca va disparea intr-un anumit interval de timp, NU TREBUIE S{ O IGNORATI. Felul in care parintii reactioneaza va fi determinant pentru evolutia fricii, sens in care doua atitudini trebuie evitate, intrucat nu vor face altceva decat sa o amplifice<
reactia exagerata in fata fricii< prin suparare (“reactionezi ca un bebelus”), prin accentuarea nelinistii (“aceasta insecta este intr-adevar inspaimantatoare”), prin manifestarea maniei (tipete) sau a ironiei>
protejarea excesiva a copilului de toate riscurile vietii cotidiene care poate duce la ideea potrivit careia lumea este un loc periculos pentru copil, unul caruia nu poate sa-i faca fata. Un copil trebuie sa aiba posibilitatea sa-si infrunte frica, fie si doar pentru a-si da seama ca aceasta nu este periculoasa.
Atitudinea corecta care trebuie adoptata de un parinte este aceea de a-si sustine copilul cu calm si fermitate, in timp ce isi infrunta frica si de a nu-l indeparta de aceasta. Totodata, copilului ii trebuie prezentate exemple (inclusiv prin observarea modului cum procedeaza parintii lui pentru a-si invinge fricile) si ii trebuie incurajata orice atitudine pozitiva (cand da dovada de curaj, incurajati-l cu generozitate si aratati-i ca sunteti mandru de el). Insa uneori trebuie sa ne multumim doar stimulandu-l, fiind inutil sa-l impingem sa faca un lucru de care nu se simte in stare.
B) Apropierea progresiva de obiectul care infricoseaza
Pentru fricile caracteristice varstei, o metoda extrem de eficienta este desensibilizarea, bazata pe cercetarile psihologice in domeniul comportamentului si realizata prin apropierea progresiva de obiectul de care ii este frica. Astfel, pentru inceput, trebuie identificat si determinat cu precizie obiectul fricii (unui copil nu ii este frica de toti cainii, ci doar de cei mari, care latra sau care sar). Apoi trebuie notata, in baza indicatiilor copilului, intensitatea fricii pe o scala numerica (de la 1 la 10), care permite stabilirea situatiilor de care copilul se teme cel mai mult si a celor in care frica devine insuportabila. Ulterior trebuie intocmita o lista a fricilor care trebuie clasate in functie de intensitatea lor. Desensibilizarea urmareste diminuarea anxietatii si consta in asocierea apropierii progresive de obiectul fricii cu senzatia de destindere. Spre exemplu, daca copilului ii este frica de pisici, pentru inceput i se vorbeste acestuia despre pisici si se indeamna copilul sa se relaxeze (prin controlul respiratiei si asocierea expiratiei cu o senzatie de destindere, cu un cuvant sau propozitie pe care o tine minte – cel mai frecvent “sunt calm”). Apoi se arata copilului fotografii ale pisicilor si, daca se observa ca nivelul de anxietate al copilului ramane scazut, se poate duce copilul in prezenta obiectului fricii, unde trebuie sa ramana pentru 10-15 minute, in ciuda senzatiei de neplacere, pana cand frica se diminueaza. Este pentru copil singura modalitate de a constata ca poate fi confruntat cu o pisica fara sa intre in panica.
C) Efectul magic
In general, copiilor le este rareori frica de pericole reale, originea fricii lor fiind in imaginatie. Tocmai de aceasta credinta in imaginar a copiilor ne putem folosi pentru a contracara frica, prin acordarea unei valori magice anumitor obiecte sau gesturi care face copilul invincibil sau indeparteaza creaturile care il sperie.
D) Relaxarea
Vizeaza diminuarea tensiunii pentru a face o persoana mai putin sensibila la obiectul fricii sale. Insa, inainte de a ingriji copilul, trebuie sa ne preocupam de mediul in care traieste, intrucat un climat familial tensionat si agresiv il va marca pe copil intr-un fel sau altul.
Unele dintre simptomele provenite de la stres pot fi observate usor de parinti (spre exemplu roaderea unghiilor). In aceste situatii, parintii trebuie sa discute cu copiii pentru a identifica cauzele care le genereaza. Nu este intotdeauna usor sa comunicati cu copilul, acestuia fiindu-i dificil sa-si exprime sentimentele. Cea mai buna metoda de lupta impotriva stresului este aceea care-i suprima originea (spre exemplu, daca factorul stresant este un coleg de la scoala se poate discuta cu educatorul).
Relaxarea poate fi realizata printr-o serie de tehnici care au la baza respiratia si destinderea muschilor.
Puteti sa imi scrieti pe adresa de e-mail< [email protected].
Pagina realizata de Cecilia Ardusatan-Voicu, psiholog
Fii primul care comentează